Textul de față reprezintă un punct de vedere asupra unor constrângeri economice tari care, alături de transformări culturale și instituționale deja instalate în societatea românească, ne vor schimba nu doar stilul, ci chiar modul nostru de viață liberal. Așa cum noile evoluții politice ne vor modifica viziunea despre garanțiile democrației liberale.
- Chiar dacă nu se mai vorbește la fel de explicit despre policriza pe care încă o traversăm, aceasta s-a diversificat continuu, creând nu numai efecte negative mai mari decât suma părților sale, ci și modificări ale dinamicii sociale. Crizele având cauze exogene apărute în UE s-au suprapus peste o serie de inițiative ambițioase ale blocului comunitar producând deja schimbări în așteptările raționale ale cetățenilor europeni. Astăzi, discursul public se referă la ”recăpătarea încrederii” deși se vorbește despre o ”nouă normalitate” în care banii nu vor mai fi ieftini, despre debutul unei ere în care vom avea de înfruntat noi tipuri de reforme structurale cauzate nu doar de o amplă digitalizare și inteligența artificială ci și de prețurile energiei, reașezarea lanțurilor de aprovizionare, modificarea preferințelor consumatorilor la achiziționarea bunurilor și serviciilor în scopul de a-și proteja economiile personale etc. și desigur despre schimbările climatice. Pe scurt, vom intra într-o ”nouă eră”, înrudită cu neoliberalismul actual, dar după unele opinii, încă nu vom avea de-a face cu o veritabilă nouă ordine economică mondială.
- Pe de altă parte, policriza ultimilor ani se suprapune peste efectele postmodernismului care, deși a ieșit din prim planul dezbaterilor literare, artistice, filosofice ori sociologice, nu și-a încheiat și destinul istoric. Există studii recente care pun în discuție: urmările dispariției anunțate a postmodernismului în literatura, arta, cultura, istoria și politica americană[i], populismul în epoca post-adevărului[ii], schimbările structurale din societate[iii], evoluțiile din sfera managementului educațional[iv], premisele filosofice ale antreprenoriatului[v] etc. Astfel de reluări sunt prezente și în spațiul public românesc[vi] după mai mult de douăzeci de ani de la o primă abordare a condiției noastre postmoderne, dincolo de literatură[vii]. Totuși, despre efectele în timp ale postmodernismului asupra societății românești încă nu se scrie suficient. Efectele postmodernismului asupra societății nu pot fi neglijate odată cu dispariția interesului intelectual pentru teoriile sale, de vreme ce timp de mai multe decenii, cu interesante intenții bune, acesta a lucrat la relativizarea și fragmentarea percepției asupra realității, creșterea scepticismului față de raționalitatea științei, contestarea ierarhiilor de orice fel, negarea posibilei existențe a marilor narațiuni/proiecte și în final la punerea sub semnul întrebării a unora dintre valorile capitalismului ce ”ar trebui temperat” prin reglementări de tip nou. Asistăm la accentuarea limbajului ambiguu în politică, la relativizarea tot mai largă a adevărului în mass-media și la deconstrucție ca model ideologic de lucru în lumea academică. Efectele postmodernismului în cultură, educație, sociologie, economie, administrație etc. se resimt suficient de puternic și influențează, chiar dacă unii nu recunosc aceasta, nu doar deciziile indivizilor, ci și desenul politicilor publice, practic la orice nivel. În fine, postmodernismul occidental a creat culoarul noului progresism – progresismul postmodern - justificându-i reformele revizioniste prin scepticismul față de cunoașterea obiectivă a realității și cauționându-i lupta pentru putere prin legitimitatea contestării radicale a oricărei ierarhii.
- La rândul ei ,policriza a întărit naționalismele, și nu doar pe cele de natură economică, netezind astfel drumul către noi tipuri de manifestări populiste. Populismul care acuză elita europeană de pierderea legăturii cu oamenii obișnuiți și preocupările lor ”a pus pe masă” întrebările fundamentale privind legitimitatea politică, suveranitatea sau identitatea culturală. Principalele elemente ale gândirii partidelor aparținând noii drepte includ bariere stricte în calea imigrației ilegale, migrație legală redusă și ostilitatea față de UE în scopul slăbirii mesajului de soldaritate și încetinirea adâncirii integrării.
Efectele policrizei economice, ale ideologiilor postmoderne și ale populismului se manifestă și în societatea românească, uneori mai accentuat față de alte societăți, alteori contradictoriu, în special din cauza moștenirii comuniste suprapuse peste brusca expunere la capitalismul (târziu) occidental.
Am putea spune că avem de-a face cu un tablou al realității sociale dificil de explicat și încă mai greu de acceptat. Lentoarea liderilor politici ori de opinie în abordarea acestui cumul de efecte, alături de o anume auto-suficiență a intelectualilor (raționaliști) atâția câți avem, în a explica originea și, mai ales, amploarea haosului postmodern, au dus la negarea semnificației doctrinelor în asumările politice și, în final, la împiedicarea apariției unei viziuni clare asupra viitorului. Viziune ce ar trebui să se refere la crearea și educarea unei gândiri a complexității cu care să depășim reflexul nostru național, cel al imitației, și evoluția noastră tranzacțională în așteptarea sincronizării.
- METAcriza – Criza care ne conține pe toți și ne schimbă modul de viață
În ultimii ani, crizele interconectate sau suprapuse pe care le-am parcurs au fost definite prin intermediul unor termeni ca permacriză - cuvântul anului 2022 – sau policriză - termen folosit din prima zi a Forumului Economic Mondial de la Davos din anul 2023 și căruia anul acesta i s-a atașat și soluția propusă spre rezolvare: ”reclădirea încrederii”. Alături de acești termeni există și un altul: metacriză - având semnificații chiar mai complexe[viii],[ix],[x].
Policriza reprezintă o combinație de riscuri sistemice care interacționează producând efecte negative chiar mai mari decât suma fiecărei crize componente. Metacriza adaugă la efectele policrizei dimensiunea dinamicii sociale și poate provoca tranziții în imaginarul colectiv. Din acest punct de vedere, diferența dintre policriză și metacriză rezidă în modul în care societatea reacționează în raport cu soluțiile disponibile.
În cazul policrizei, rezolvările aparțin clasei de soluții de tipul așteptărilor raționale, conform cărora deciziile indivizilor se iau în funcție de raționalitatea lor umană, informațiile disponibile și experiențele trecute. În această logică, așteptările și rezultatele se influențează reciproc, oamenii ajustându-și previziunile pentru a ajunge la stabilitatea pierdută prin criză – criza imobiliară din anul 2007 este un bun exemplu de policriză având chiar tiparul economic al teoriei așteptărilor raționale.
În cazul metacrizei, așteptările raționale nu mai întâlnesc un tipar de abordare a problemelor, deoarece nu există, sau există doar o slabă o referință din trecut în raport cu care să se furnizeze soluții. Criza pandemică este un astfel de caz dată fiind scara la care s-a manifestat. Deci, rezolvările căutate vor avea caracter de noutate, cu potențial scăzut de credibilitate imediată, iar efectele asupra societății vor induce reacții, la rândul lor, modificate față de cele clasice. Incertitudinile din evoluția crizei pandemice, de la cauze la stabilitatea soluției, au indus deja modificări în dinamica socială.
CITEȘTE ȘI Opinii: Am mers la Poștă ca să nu fie nevoie s-o faci tu. Poveste care vă poate afecta emoționalUn tip special de metacriză, care se dezvoltă permanent, privește schimbările climatice. În acest caz, starea de echilibru referențială nu poate fi stabilită sub nici o formă. Informațiile/datele ce definesc criza schimbărilor climatice sunt de fapt rezultatul unor simulări (teoretice) realizate în scopul extrapolării unei realități de necontestat dar dinamică la rândul său. De aceea raționalitatea umană a deciziilor este provocată deoarece soluțiile induc (deja) tranziții în comportamentul colectiv.
Sau mai direct spus, soluțiile disponibile astăzi la criza climatică solicită afectarea pe termen lung a modului de viață, nu doar a stilului de viață (vom reveni). Suntem parte a unei tranziții care a debutat și care trebuie gestionată. Nu întâmplător reuniunea de la Davos de anul acesta s-a desfășurat sub sloganul: ”reclădirea încrederii”. Ceea ce ne face să credem că soluțiile identificate pentru metacriza schimbărilor climatice vor urmări tipare economice de tip ”business as usual” dar care nu au nici o verificare precedentă. Nu este o veste prea bună deoarece:
Inadecvarea dintre problemele de factură disruptivă ridicate de metacriza schimbărilor climatice și soluțiile ”business as usual” propuse, reprezintă un risc la adresa găsirii unei stări de echilibru între mediu pe de o parte și sistemele sociale și economice pe de altă parte.
În contextul de mai sus putem fi de acord că există o criză a schimbărilor climatice, una de mare anvergură, care a căpătat caracteristicile unei metacrize greu de cuprins, deoarece mai degrabă ea ne cuprinde pe noi; criză gata oricând să modifice fiecare latură a dinamicii sociale. Și aceasta deoarece, indiferent dacă vom crede sau nu în ”ideologia de mediu”, ea se manifestă deja în politicile publice și a început să modifice imaginarul colectiv.
S-a încercat aici clarificarea și clasificarea crizelor pe care le traversăm în scopul de a a semnala faptul că există toate condițiile de accesare a constrângerilor ce provin din politicile de mediu. Ca urmare, statele (UE cel puțin) vor trebui să deseneze noile paradigme economice ale dezvoltării. În interiorul acestor paradigme indivizii vor fi provocați să își reproiecteze viitorul raportându-se la prezentul pe care mulți îl trăiesc, fără să îl recunoască drept ”mod de viață liberal”.
Și aceasta deoarece ”liberalismul a devenit, pentru foarte mulți oameni care trăiesc în democrațiile occidentale, o viziune cuprinzătoare asupra vieții bune”[xi]. Iată de ce problema la care trebuie găsit un răspuns este cea a dezirabilității noilor politici publice, care până în prezent sunt susținute mai degrabă de o paradigmă a constrângerii - ideologic formulată - decât de una a schimbărilor tehnologice posibile - științific susținută!
Metacriza schimbărilor climatice
Dacă acceptăm ideea conform căreia metacriza actuală se identifică cu schimbările climatice rezultă că toate statele Uniunii Europene sunt conținute în această criză, de vreme ce Comisia Europeană și Parlamentul European nu obosesc să propună noi măsuri destinate contracarării efectelor.
Și cum problema este comună, și soluțiile sunt comune la fel ca și obiectivele: (i) obiectivul zero emisii nete pentru gazele cu efect de seră în anul 2050 și reducerea cel puțin cu 55% până în anul 2030, stimulând tehnologiile energetice esențiale, tehnologiile ecologice în economie și economia circulară, dezvoltarea industrială și transportul durabil prin reducerea poluării etc.; (ii) obiectivul de reducere a amprentei de mediu a sistemului alimentar al UE prin scăderea cu 50% a utilizării pesticidelor chimice până în anul 2030 (obiectiv ce pare suspendat deocamdată), interzicerea utilizării pesticidelor în zone sensibile mai ales urbane, managementul integrat al dăunătorilor etc.; (iii) obiectivul de protejare a naturii și inversarea degradării ecosistemelor, prin extinderea rețelei de zone protejate la 30% din uscat și maritim, și cel puțin 20% până în anul 2030 precum și restaurarea tuturor ecosistemelor grav degradate până în 2050; creșterea finanțării destinate protejării biodiversității în cheltuielile acțiunii climatice cu până la 10% etc.
Pentru conformitate trebuie spus că obiectivele majore de mai sus au fost propuse de către Comisia Europeană în virtutea atribuțiilor pe care aceasta le are conform Tratatelor. Dubla tranziție verde și digitală solicită ca UE să învestească suplimentar peste 750 de miliarde de euro anual până în anul 2030 în condițiile în care finanțarea redresării europene se va încheia în 2026. Vom vedea noile cifre ale noii Comisii Europene.
Obiectivele de mediu implică costuri publice ale bugetelor naționale, costuri private ale companiilor și, până la urmă, ale cetățenilor. Politicile pentru mediu sunt costisitoare și justificate constitutiv de amenințarea „punctului fără întoarcere” (point of no return). Această bornă (teoretică) ce odată depășită va face improbabilă oprirea creșterii temperaturii Pământului cu 20C ducând la dezastre globale, va fi atinsă în opinia unor specialiști în anul 2035. Sau deja a fost atinsă, conform unor instituții internaționale, în anul 2022[xii].
Totuși, ar exista un grad de relativitate a datelor în funcție de măsurile preventive ce vor fi luate. Ca urmare, asistăm la avansarea unor soluții numite verzi. Nu puține dintre acestea sunt supraevaluate tehnologic căci fie nu sunt mature, fie au limite în ceea ce privește eficiența. Iar ambiția de a le introduce, cu speranța că totuși vor reprezenta o soluție viabilă, a dus la supralicitarea lor ideologică: instalațiile de conversie a energiilor regenerabile trebuie subvenționate la fel ca acumulatorii automobilelor electrice, agricultura bio ale cărei costuri cu până la 50% mai mari față de agricultura convențională trebuie și ea subvenționată, renaturarea ecosistemelor compromise, desigur, intră în responsabilitatea publică etc.
Deci, dacă acceptăm costurile de mediu așa cum sunt descrise de noile obiective, bugetele statelor, precum și resursele private ale contribuabililor vor trebui să prevadă, pe scurt spus, efectele financiare ale ”internalizării externalităților”. Această sintagmă consacrată reprezintă justificarea creșterii costurilor ce apar ca urmare a introducerii de noi tehnologii ori restricții legate de minimizarea impactului asupra mediului. Și cum metacriza schimbărilor climatice este prezentă ”peste tot”, și costurile sale se vor regăsi la fel: producție, servicii, gospodării etc. iar efectul final se va simți asupra nivelului de trai.
În acest context al nevoii de resurse destinate finanțării noilor politici de mediu, studiile arată că doar anumite state vor putea să acompanieze creșterea economică cu respectarea obiectivelor de mediu. Aceste state sunt cele ale căror PIB sunt create pe baza sustenabilă a productivității și care pot să compenseze activitățile clasice/tradiționale cu cele inovative într-un ritm suficient de rapid pentru a atinge obiectivul ”net zero”.
În paradigma de funcționare a piețelor, manifestarea metacrizei schimbărilor climatice cere ca oferta de produse și servicii să găsească soluții la dubla problemă ”resurse mai scumpe și emisii cu nivel mai scăzut” iar cererea să răspundă în oglindă la ”disponibilități financiare mai reduse și consum mai scump”. Ar rezulta că elementul (comun) ce influențează relația cerere-ofertă este (supra)reglementarea, care va avea impact asupra stabilității prețurilor, plafonării acestora, elasticității lor etc. Or, nu se cunosc experiențe economice în care supra-reglementarea capitalului să fi creat bunăstare. Și totuși sunt necesare soluții de acomodare cu această metacriză.
Calitatea de membru al UE cere României să își asume obiectivele de mediu, ceea ce ne pune în situația de a rezolva problema echilibrului dintre finanțarea acestora și asigurarea unei creșteri economice susținute în scopul dezvoltării. Chiar dacă problemele create de metacriza mediului sunt aceleași atât în cazul României cât și al celorlalte state membre ale UE, soluțiile nu sunt identice. În plus, spre deosebire de (aproape) orice altă temă a UE, chestiunea impactului asupra mediului este una transfrontalieră și deci nu poate fi rezolvată doar de către unele state. Ca urmare, va fi mult mai dificil să fie acordate concesii semnificative relativ la ritmul reformelor.
Soluții neaplicate - riscuri neglijate
Soluția optimă pentru asigurarea creșterii susținute a PIB, răspunzând provocărilor economice de perspectivă, este inovarea. Aceasta duce la îmbunătățirea productivității sau, într-un înțeles mai larg, a competitivității. Deși obiectivul este cunoscut, România este departe de atingerea lui.
Economia noastră are de multă vreme slabe performanțe în ceea ce privește competitivitatea. În scopul de a evidenția această afirmație putem observa, de exemplu, că există o diferență semnificativă între valoarea PIB/locuitor calculată la paritatea puterii de cumpărare a regiunii București-Ilfov, care o plasează pe locul 11 în clasamentul ce conține 234 de regiuni europene, și poziția 129 unde se regăsește pentru indicatorul competitivității[xiii],[xiv]. Aceste date arată că nu competitivitatea este primordială în bunăstarea celei mai dezvoltate regiuni din România, ci consumul/dimensiunea pieței. Judecând similar, dar la nivelul întregii țări, creșterea PIB/capita calculat la paritatea puterii de cumpărare este cca. 78% față de media europeană – Bucureștiul având peste 260% - însă productivitatea ne plasează pe locul penultim în UE.
Aceasta în condițiile în care veniturile fiscale (inclusiv contribuțiile sociale) încasate la Bugetul Statului se află la cote minime, de cca. 27% din PIB (2023) în raport cu media UE, situându-se la fel ca și în cazul productivității pe locul penultim în UE, la o diferență de cca. 13 pp față de media UE – 40,9% PIB.
Iată de ce sprijinul public destinat creșterii productivității prin pârghiile economiei de piață precum granturile, ajutoarele de stat orizontale, reducerea poverii fiscale și administrative etc. rămâne redus, ca să nu mai vorbim despre alocările financiare (ridicole) aferente cercetării științifice și inovării. De altfel, este simptomatic faptul că România are o Strategie pentru Competitivitate despre care nu se vorbește și nu (mai) are un Consiliu de Productivitate de unde să apără măcar unele bune practici utile birocrației spre a ținti sprijinul destinat creșterii competitivității economiei.
Fără a mai argumenta suplimentar, nu este greu de observat că structura competitivității în România, așa cum se prezintă astăzi, este incapabilă să susțină creșterea.
Ce variante ar putea fi discutate?
Există și un alt punct de vedere: de vreme ce costurile de mediu sunt relativ fixe, fiind evaluate pentru ținte deja stabilite, prioritatea ar fi pur și simplu creșterea PIB chiar și fără politici de inovare prea active, ceea ce ar duce la o reducere procentuală a efortului financiar – o viziune contabilă. Conform acestui scenariu, care pare a fi preferat astăzi și de politicieni și de birocrație, putem fi relativ ”liniștiți” funcționând în continuare în paradigma ”business as usual”. Desigur, dacă această creștere ar putea fi suficient de rapidă și sustenabilă.
Deci, vestea bună ar consta în faptul că, în cazul păstrării anvelopei financiare pentru obiectivele de mediu, procentul din PIB necesar atingerii țintei ”zero emisii”, de exemplu, va scădea în timp, odată cu creșterea PIB. Veștile mai puțin bune sunt legate de faptul că, pe de o parte țintele obiectivelor de mediu sunt nu de puține ori variabile iar pe de altă parte efectele unor politici de inovare cer investiții pe termen scurt și oferă rezultate pe termen cel puțin mediu.
În fine, dacă se ia în considerare și ciclicitatea economică este de așteptat ca în anumite perioade economia să încetinească, deci PIB-ul să stagneze/scadă, iar statele să fie nevoite să înregistreze o creștere a procentul din PIB dedicat obiectivelor de mediu – consecințele viziunii contabile. Pe scurt, urmărirea simultană a obiectivelor de mediu și a creșterii economice consistente reprezintă apanajul națiunilor al căror PIB este relativ ridicat și cu structură competitivă. România nu face parte din această categorie de state.
În fine, există și un al treilea punct de vedere conform căruia țintele obiectivelor de mediu vor evolua în sensul relaxării, fie a termenelor, fie a numărului lor. Acest punct de vedere a fost lămurit deja prin realegerea Președintei Comisiei UE care, cel mai probabil, va păstra marile obiective de mediu.
Trei puncte de vedere au fost prezentate mai sus referitoare la modalitățile de finanțare a obiectivelor de mediu: evoluția către competitivitate care solicită investiții promovate imediat pentru obținerea de rezultate pe termen mediu/lung; creștere economică susținută dependentă de masive investiții publice și private în contextul condiționalităților externe la obținerea finanțării; reducerea ambiției obiectivelor de mediu la nivel comunitar și deci și a nivelului de investiții necesare.
În cazul primelor două soluții pot fi identificate și un număr de riscuri: în cazul ”obiectivul productivitate” primul risc ar putea fi reprezentat de așa numita ”capcană a venitului mediu” iar pentru ”obiectivul creștere intensivă” primul risc ar putea fi legat de sustenabilitatea modelului nostru economic.
Capcana venitului mediu
Capcana venitului mediu semnifică epuizarea potențialului de creștere economică al unui stat care nu mai poate susține competitivitatea externă doar prin sectoare intensive în forță de muncă. Aceasta deoarece salariile devin relativ ridicate iar pe de altă parte economia, oricât de diversificată ar fi aceasta (inclusiv cazul României), nu produce bunuri cu valoare adăugată mare la o scară suficient de largă pentru a compensa creșterea de salarii.
Deci, avem de-a face cu o dublă lipsă de productivitate. Pe fond, capcana venitului mediu se manifestă când factorii de producție clasici, reprezentând resurse cu origine tangibilă (forța de muncă, capitalul și pământul) și-au atins limitele de productivitate iar trecerea către neofactorii de producție, reprezentând resurse intangibile (abilitățile antreprenoriale, informația, tehnologia) ca de exemplu creșterea rolului în economie a Bursei și piețelor de capital, transferul tehnologic, digitalizarea etc. întârzie să se manifeste.
Semnalul concret că acest risc poate apărea, constă în atingerea unei valori a venitului pe cap de locuitor cuprinsă între o treime până la două treimi din venitul pe cap de locuitor al Statelor Unite. România se află în acest interval. În spațiul public românesc, cel puțin în sfera celor care proiectează politicile publice, tema capcanei venitului mediu este marginală deși există o serie de studii tematice autohtone[xv], dedicate regiunilor din ”vechea Europă”[xvi], Europei Centrale și de Est, inclusiv României [xvii] și chiar exemple concrete de introducere a acestui subiect în programe de guvernare[xviii].
Lipsa dezbaterii publice pe această temă (cu excepții remarcabile) face ca reformele structurale necesare în scopul creșterii productivității să fie reduse la soluții punctuale avansate de o întreagă literatură gri - aici cu înțelesul de literatură care nu este supusă unui proces de revizie la fel de strict ca literatura tradițională fiind sub riscul de a prezenta inexactități sau chiar interpretări partizane - literatură nu de puține ori dependentă de sursa finanțării și, evident, orientată către captarea atenției decidenților către propriile domenii/interese. Un bun exemplu poate fi cel recent al unor asociații de companii private care finanțează o mare universitate pentru ca aceasta să analizeze avantajele cotei unice de impozitare.
În cazul României, guvernanța, acumularea scăzută de capital, disparitățile/decalajele economice alături de cele de pe piața muncii reprezintă riscurile cele mai mari pentru evitarea capcanei venitului mediu.
Observație: Statele est-europene care s-au poziționat mai bine în scopul evitării capcanei veniturilor medii au fost acelea unde a avut loc o distanțare netă față de structura instituțională comunistă, s-au valorizat pregătirea resursei umane, inovarea, productivitatea totală a factorilor, s-au gestionat activ deficitele și s-a asigurat o forță de muncă bine calificată în acord cu cererea de pe piața muncii. Statele care au întârziat aceste procese, între care și România, intrate nereformate instituțional și administrativ în programele de sprijin ale UE nu au evoluat către modelul competitiv, rămânând în paradigma modelului bazat pe costuri[xix].
Iată de ce, politic vorbind, alianțele de ”stânga-dreapta” din România, mai ales astăzi când principalele partide ce reprezintă aceste doctrine sunt privite ca partide tradiționale și acuzate că nu mai au multe de spus, reprezintă mari riscuri la adresa evitării capcanei veniturilor medii. Iar cele mai mari riscuri sunt la adresa dreptei care deși dispusă la reforme este captivă stângii conservatoare - nu este greu de verificat, istoric vorbind, ce partid a condus România în perioada în care despărțirea de sistemul comunist impunea crearea noilor instituții și reforma administrației.
Desigur, există economiști români care nu sunt îngrijorați de riscul capcanei venitului mediu, invocând faptul că în România există destule resurse de creștere neexploatate – sectorul asigurărilor, sectorul bancar, alte servicii etc. Poate că putem aștepta să vedem dacă este așa. Exemplele de mai sus, totuși, ne semnalează că negarea poate opri dezbaterea dar nu și apariția fenomenului.
Modelul economic
În ceea ce privește economia, analizele disponibile furnizate de economiști, sociologi sau chiar politologi sau psihologi arată că modelul nostru economic de creștere este cauza decalajului între țara noastră și statele dezvoltate ale UE. Modelul economic românesc de creștere nu este sustenabil fiind bazat pe consum, costuri scăzute pentru salarii relativ reduse, impozite scăzute pentru capital, alături de subvenții destinate investițiilor și preluare de tehnologie străină cu valoare adăugată preponderent slabă.
Și chiar dacă recent s-a evidențiat faptul că pe parcursul anului 2023, sub efectul cumulat al tuturor surselor de finanțare disponibile, formarea brută de capital a înregistrat o contribuție la creșterea economică mai mare decât cea aferentă consumului populației (3,6 pp față de 2,2 pp)[xx], ceea ce a creat optimism în zona politică guvernamentală, modelul de creștere bazat pe investiții va trebui validat după anul 2026 când finanțarea prin PNRR va înceta.
Deci, abia peste câțiva ani vom vedea dacă structura investițiilor hotărâte prin decizii politice/publice se va dovedi favorabilă creșterii de productivitate. Și aceasta deoarece PNRR-ul României, spre deosebire de cele ale altor state, a fost centrat pe investiții publice, mai ales în infrastructură, și nu pe cele private!
Până atunci observăm revenirea consumului în poziția de suport principal pentru creșterea PIB. Trecând peste optimismul politic imediat, este util să vedem un tablou mai larg: ”În perspectivă, este esențială reechilibrarea cât mai rapidă a dinamicii creșterilor salariale, deja extrem de consistente, cu cea a productivității muncii, proces care va favoriza nu doar revenirea treptată a ratei inflației către țintă, ci și evitarea unor pierderi de competitivitate externă a economiei românești...
Deși autoritățile române au încasat, cumulat de la începutul programului, aproximativ 10 miliarde euro din fondurile PNRR, utilizarea efectivă a acestora în finanțarea de programe investiționale a fost relativ modestă, în cuantum estimat de aproximativ 20 la sută din totalul fondurilor atrase….Pe lângă fondurile europene, surse consistente de finanțare au continuat să rămână investițiile străine directe, însă este de așteptat ca pe termen mediu volumul acestora să se diminueze, inclusiv în corelație cu percepția investitorilor privind dezechilibrele macroeconomice persistente ale României”13.
O completare a afirmațiilor de mai sus poate fi făcută trimițând la teoria conform căreia creșterile PIB se reduc pe măsură ce o economie se apropie de Frontiera Posibilităților de Producție. Economia Românei confirmă această teorie; dacă între anii 2001-2010 economia țării noastre putea înregistra creșteri anuale de PIB de cca. 5,5-6%, în deceniul curent acestea se vor limita la 3,5-4% (V. Lazea). Or, în condițiile în care contribuțiile celor trei factori care determină PIB potențial, în ordinea importanței: productivitatea totală a factorilor, acumularea de capital, timpul de lucru al forței de muncă, sunt în diminuare, creștere ușoară conjuncturală respectiv stagnare cu tendință negativă, este puțin probabil ca modelul nostru economic, așa cum arată astăzi, să permită finanțarea costurilor aferente obiectivelor de mediu.
Observație: Actualul model economic European, bazat pe o strategie de politică monetară orientată exclusiv pe stabilitatea prețurilor, a funcționat bine în ultimii peste 50 de ani. Analiza performanțelor sale în ceea ce privește finanțele, comerțul, întreprinderile, inovarea, munca și guvernarea arată că cetățenii statelor Uniunii Europene au beneficiat de o bunăstare crescândă.
Astăzi, modelul economic al UE este provocat să evolueze. Scăderea continua a populației apte de muncă, tendință ce se va croniciza odată cu anul 2025, deglobalizarea care trebuie să facă față noilor bariere comerciale, tendința de fragmentare a economiei globale în blocuri aflate în concurență, reașezarea lanțurilor de aprovizionare, dubla tranziție verde și digitală care cere UE să să învestească suplimentar peste 750 de miliarde de euro anual până în anul 2030, precum și faptul că finanțarea redresării europene se va încheia în 2026 sunt motive pentru a regândi actuala viziune asupra creșterii.
La toate acestea se adaugă concluziile Conferinței privind Viitorul Europei adoptate de către Parlamentul European și trimise Consiliului European, privind convocarea unei Convenții în cadrul căreia să se discute modificarea tratatelor UE. România trebuie să rămână concentrată în acest proces, cu tot ce înseamnă el din punct de vedere al balanței puterii între instituțiile UE, partajării sau dezvoltării competențelor Comisiei Europene în raport cu statele membre mai ales în domeniile educației, sănătății, industriei, securității și apărării ori sensibilei teme a schimbărilor climatice, a politicii energetice, a celei externe, precum și în ceea ce privește evoluția marilor politici europene, adâncirea pieței interne, politica la frontiere sau infrastructura transfrontalieră.
Există opinii referitoare evoluția economiei globale pentru anul 2023 care au întărit ideea conform căreia modelul economic European trebuie modificat, fie în limitele paradigmei actuale, fie prin ghidarea acestuia spre cererea internă „fără a aduce atingere obiectivului de stabilitate a prețurilor”. În cel de-al doilea caz, urmărirea potențialului maxim, creșterea și ocuparea deplină a forței de muncă ar însemna o schimbare, nu doar în elaborarea politicilor UE, ci și în politica monetară a Băncii Centrale Europene.
Alegerile europene, noile tendințe și revigorarea obiectivului competitivitate
Urmare a alegerilor europene din acest an și a desemnării noii conduceri a instituțiilor UE, obiectivul contracarării efectelor schimbărilor climatice va fi acompaniat, în acțiunea noii Comisii Europene, de cel al securității și de competitivitate[xxi]. Dar va rămâne prioritar! O analiză a competitivității blocului comunitar în raport cu competitorii globali nu arată prea bine.
În ultimele trei decenii, economia UE a pierdut considerabil din relevanță pe scena mondială; a scăzut de la peste 25% din economia globală la mai puțin de 17%. Referitor la creșterea economică, există comparații și mai dezavantajoase: PIB-ul SUA care a fost cu doar 6,3% mai mare decât cel al UE în 1991, a ajuns cu aproape 37% mai mare până în 2022, depășind UE în 23 din cei 31 de ani trecuți – doar anul trecut rata de creștere economică a SUA a fost de 2,5% în comparație cu cea a UE de 0,5%; în ceea ce privește comparația cu China, PIB-ul chinez era doar 12% din cel al UE în 1991, depășindu-l pe cel al UE cu aproape 7% în 2022 – în acest caz, al Chinei, UE a fost depășită în 30 din cei 31 de ani de ani analizați.[xxii] Iată de ce UE a lansat anul acesta Pactul pentru Competitivitate European (European Competitiveness Deal) ale cărui obiective esențiale se referă la adâncirea pieței unice cu dimensiunile finanțelor, energiei, comunicațiilor și completarea celor patru libertăți de circulație cu o a cincea care să cuprindă cercetarea, inovarea, datele și cunoștințele[xxiii]:
Aceste obiective nu sunt cu totul noi în agora românească fiind semnalate cel puțin în 2017[xxiv] și 2021[xxv]. Ce ar mai fi de spus aici se referă la lipsa de apetență a decidenților români în ceea ce privește evoluția Pieței Interne și a rolului său esențial în evoluția economică a UE – de altfel, în campania pentru alegerile europarlamentare aproape toate temele au fost legate pe banii pe care diverși foști/viitori/perpetui europarlamentari din orice partid s-au lăudat că i-au adus în România. Pe de altă parte, dezinteresul față de evoluția Piaței Interne se dovedește de fiecare dată când, așa cum s-a întâmplat și acum, politicienii au vehiculat poziții de comisari europeni. Și tot ca de fiecare dată aceste poziții nu se potrivesc intereselor inteligent selectate pentru România ci conform cu trecutul unor demnitari aflați în arcul guvernamental sau apropiați acestuia.
Din acest motiv nici nu a fost apărat un astfel de portofoliu, transformând negocierea la cel mai înalt nivel cu Președinta Comisiei Europene într-o cedare fără glorie. Fără a adânci acest aspect ”colateral” autohton, trebuie spus că revenirea în prim planul politicilor europene a competitivității este motivată nu doar de situația de securitate ci și de recunoașterea implicită a faptului că activismul Comisiei Europene în ceea ce privește metacriza schimbărilor climatice nu mai poate avea replici naționale, așa cum am spus mai sus, deoarece caracterul transfrontalier al problematicii mediului nu permite variante de tip ”opt-out”. Sau mai precis, statele membre nu mai pot avea soluții proprii la recomandările comunitare așa cum s-a întâmplat cu Strategia Lisabona care a eșuat în obiectivele sale orientate către competitivitate din cauza deciziilor naționale divergente – să ne amintim de celebra Directivă a Serviciilor.
Încercând o concluzie, am putea spune că pentru România metacriza schimbărilor climatice pune și mai clar ca până acum problema definirii acelor reforme structurale al căror obiectiv convergent să fie tranziția către un model economic centrat pe inovare – ”o nouă economie a restructurării” care să se adauge ”noii economii a tehnologiei digitale” definită în anii `90 și deja prezentă. La prima vedere obiectivul acestei tranziții sună cunoscut: trecerea pe termen mediu/lung a centrului de greutate de pe ramurile economice clasice/tradiționale către cele create pe baza sustenabilă a productivității. Iar atingerea obiectivului va fi posibilă prin definirea scopului: stabilirea unui ritm al schimbărilor care să permită maturizarea investițiilor în productivitate. Acest ritm va fi dependent de creșterea calității în funcționare a instituțiilor și administrației, formularea, în sfârșit, a unei politici industriale în cel mai larg sens, și revizitarea contractului social în scopul păstrării coeziunii și sprijinului populației.
Adevărata provocare la adresa celor care vor proiecta politicile publice în perioada următoare constă în a judeca corect echilibrul dintre două scenarii și ar suna astfel: pe de o parte, cu cât creșterea va fi mai consistentă, proporția din PIB alocată pentru obiectivele de mediu va scădea mai rapid dar cu risc conjunctural sau, pe de altă parte, cu cât investițiile în inovare vor fi mai mari, deci creșterea mai lentă, proporția din PIB necesară atingerii obiectivului ”zero emisii” va scădea la rândul ei mai lent dar durabil. Timpul nu este un aliat al României și poate că decidenții ar fi trebuit să privească PNRR-ul nostru în perspectiva post 2026 și din punct de vedere al investițiilor private!
În contextul de mai sus rămâne de răspuns la clasica întrebare: vor produce partidele politice din România o viziune cu privire la dezvoltare pentru următorii ani? Sau vor prelua lungi liste de măsuri furnizate de birocrația centrală așa cum le înțelege aceasta citind documentele europene la elaborarea cărora participă prea puțin activ și oricum fără coordonare politică? Acest orizont de timp crează și unul de așteptare, greu de susținut mai ales de către partidele tradiționale care sunt văzute, din ce în ce mai mult, ca unele ale căror soluții s-au epuizat. Poate că soluția la ”problema imposibilă” a viziunii, adică a inadecvării între politic și administrativ, este completarea abordării ”business as usual” în elaborarea programelor de guvernare cu cea inovativă și chiar disruptivă.
Privind astfel lucrurile, definirea unei matrice a competitivității ar putea fi instrumentul de lucru pentru construirea fiecărei politici publice. Chiar dacă sună cunoscut, totuși noutatea există. Și constă în aceea că astăzi, în contextul ”noii economii” globale, digitale și acum și verzi această construcție este chiar posibilă tehnic – dacă va fi înțeleasă.
Administrație, economie, contract social - centru- dreapta și opțiunile liberale
În ultimii ani liberalismul politic românesc a furnizat public mai multe documente, unele cu caracter programatic, a căror dominantă a fost traducerea în cheie executivă a conceptului: ”o nouă economie”. Chiar dacă această abordare a avut un oarecare succes ea rămâne încă o resursă neexploatată.
Acum, când practic toată lumea a plonjat în oceanul prea puțin înțeles al digitalizării, noua economie devine, pur și simplu, economia necesară. Ca urmare, dacă decidenții politici din zona liberală, cea mai dispusă la schimbare/liberalizare, ar înțelege la timp imperativul competitivității, anumite reforme structurale cu efect în administrație, economie și societate ar deveni posibile. Altfel, liberalismul românesc va putea cădea sub lespedea succesului său electoral – un etern loc secund cauzat de sintagma ”business as usual!
În ceea ce privește administrația, dreapta va trebui să contracareze ideile prea multor reprezentanți ai sistemului administrativ de pe toate nivelurile, care consideră că cele mai importante trei teme ale reformei administrației: funcția publică, elaborarea politicilor publice și descentralizarea trebuie privite în ordine inversă pentru a garanta succesul guvernării centrale sau locale. În mod special, asaltul periferiei asupra centrului în scopul descentralizării este ghidat de mentalitatea autonomizării locale - într-o manieră postmodernă ce va fi tratată în partea a doua a acestui text.
Presiunea politică pentru accesul la resurse nu are (încă) argumente care să demonstreze că beneficiile descentralizării depășesc costurile și riscurile. Iar efectele acestei presiuni politice nu fac decât să fragmenteze autoritatea de stat accentuând riscurile locale și decalajele regionale. Pe de altă parte, reinventarea permanentă a birocrației cu ajutorul procedurilor tot mai complicate este calea sigură pentru întârzierea progresului social.
De aceea, sunt necesare schimbări structurale – chiar dacă acest termen prezintă un mare grad de oboseală. Cele mai relevante teme ce trebuie puse pe agenda publică ar putea fi: (i) regândirea structurii administrativ-teritoriale a României în scopul creșterii puterii economice a regiunilor, dezvoltarea regională fiind mai întâi un concept economic și abia apoi, eventual, unul administrativ; (ii) reforma profundă și pe cât posibil consensuală a administrației publice de la consolidarea și responsabilizarea funcției publice la modul de elaborare al politicilor publice, alături de (iii) o reformă amplă în domeniul reglementărilor, care să clarifice și consolideze corpul legislației interne inclusiv ca urmare a adoptării acquis-ului comunitar. În scopul îndeplinirii acestui obiectiv, România are nevoie, mai întâi, de o nouă Cartă Verde a Dezvoltării Regionale și Administrației. Intervalul de timp necesar punerii în practică a unui astfel de proiect este estimat între patru și șapte ani. Conform unei viziuni echilibrate de centru-dreapta, schimbarea culturii administrative reprezintă fondul reformelor în administrație.
În ceea ce privește economia, definirea obiectivelor nu poate neglija realitatea care ne arată, printre altele, că România este o economie al cărei centru de greutate se află în afara granițelor țării, cu cel mai scăzut grad al intermedierii financiare din UE, ocupă locul penultim pentru indicatorul referitor la productivitatea utilizării resurselor nereușind să decupleze creșterea PIB de consumul acestora și, deci, de presiunea asupra mediului, în care datoria publică crește în mod nefiresc odată cu creșterea economică, deficitul bugetar se adâncește dar nu în scop investițional, stabilitatea cursului valutar este prea sensibilă la investițiile nerezidenților, fondurile europene și remitențele emigrației românești, iar clasa de mijloc reprezintă mai puțin de 10% fiind compusă în majoritate din angajații cu salarii mari și nu din întreprinzători.
Complexitatea economiei face dificilă găsirea unui corp unic de obiective care, odată puse în practică, ar rezolva problemele. Totuși unele dintre cele mai relevante teme ce trebuie puse pe agenda publică ar putea fi: (i) corelarea internă a celui mai complex agregat de politici publice: politica industrială și agricolă, politica veniturilor și politica fiscal bugetară, prin evoluția de la prognoză la previziune în acordarea acestor politici, care să permită trecerea de la prioritizare la planificare; pentru acest obiectiv este necesară adăugarea la instituțiile prognozei și statisticii pe cea a planificării; (ii) definirea și adoptarea obiectivelor ”noii economii” privind cele trei verticale, ce vor permite accesul la un nou model de dezvoltare centrat pe productivitate: transformarea digitală care să accentueze conectivitatea și să pregătească introducerea inteligenței artificiale în procesele decizionale complexe, economia sustenabilă decuplată de consumul de resurse și biotehnologiile destinate să lege civilizația tehnologică de nevoia umană pentru noi produse și servicii. Acest proces trebuie mai întâi clarificat prin elaborarea unei Cărți Albe a Noii Economii care să stabilească un cadru al reglementărilor, adaptat la tehnologiile disruptive definitorii, urmând ca formularea obiectivelor politicilor publice să traducă practic modul de utilizare a instrumentelor noii economii: inteligența artificială, internetul lucrurilor, realitatea augmentată etc., energia verde și economia neutră din punct de vedere a emisiilor de carbon, biotehnologia medicală și cea pentru agricultură și mediu. Singura cale prin care România poate recupera timp în competiția competitivității este (iii) aplicarea în societatea informațională a vectorilor societății cunoașterii alături de (iv) revalorizarea funcțiilor statului în economie. Rolul statului trebuie să se extindă, de la cel de reglementare și supraveghere, la cel de facilitare a afacerilor mai ales pentru compensarea externalităților cu care se confruntă firmele noi; fără sprijin acestea nu pot face saltul de la avantajele comparative la cele competitive.
În fine, complicatul context actual cere o revizitare a termenilor contractului social, o instituție parțial informală dar care este menită să facă mai previzibile relațiile dintre stat și societate și în final să permită o politică mai stabilă. Alături de elementele cunoscute ale contractului social, care vor trebui revalorizate, se pune problema introducerii în dezbaterea publică a unor noi concepte: (i) o nouă viziune asupra creșterii accesului la bunurile publice precum educația și sănătatea, văzute ca bunuri critice din cauza riscurilor crescute asupra evoluției societății.
Această viziune ar justifica modificări de paradigmă în elaborarea politicilor publice. Astfel, acceptând principiul priorității civice în scopul îmbunătățirii stării educației și sănătății, modul clasic de elaborare a politicilor va putea fi modificat astfel încât Codul Fiscal să fie completat cu capitole dedicate acestor domenii considerate orizontale; (ii) completarea contractului social pentru fiscalitate se referă nu doar la dezbaterea legată de structura impozitelor directe sau indirecte constituite ca venituri la bugetul de stat, ci și la noile provocări legate de obiectivele de mediu ca de exemplu schimbarea de paradigmă în stabilirea accizelor ”combustibilului” automobilelor electrice, definirea importanței sociale a apei, solului și pădurilor în ceea ce privește exploatarea lor în folos public; (iii) definirea contractului social pentru inteligența artificială a cărei evoluție exponențială în cadrul societății trebuie să ofere avantaje tuturor cetățenilor, fără a crea disparități și chiar discriminări ca urmare a stabilirii standardelor de acces la unele servicii publice. Specificul contractului social pentru inteligența artificială constă în aceea că accesul la informațiile indivizilor/comunităților este condiționat de controlul acestora asupra propriilor date iar rolul esențial al statului este de a asigura securitatea cibernetică și de a justifica orice decizie care poate interfera cu libertățile individuale (a se vedea European Declaration on Digital Rights and Principles[xxvi]).
Fără a încerca formularea unor concluzii pretins acoperitoare am putea spune că, dacă ipotezele de mai sus definesc metacriza schimbărilor climatice drept criza ce va induce schimbări în modul nostru de viață, atunci și sistemul în care trăim, în esență cel capitalist, cu fețele sale economice și instituționale, va suferi cel mai probabil alterări – de altfel vizibile deja. Din acest punct de vedere ar fi bine ca și în realitatea noastră autohtonă să gândim în termenii ”alegerii publice”.
Ideologic vorbind ar însemna ca centrul-dreapta politicii românești să ia în considerare faptul că pe termen mediu, un model capitalist de dezvoltare cere ca statul social să fie reformat iar piețele financiare temperate, primul pentru că este împins să funcționeze peste puterile sale iar ultimele deoarece sunt capabile să-și submineze propria eficiență. În contrapunct cu această ipoteză de lucru opțiunea stângii românești se rezumă la aplicarea ”noilor principii ale capitalismului moral”[xxvii] apropiate mai degrabă occidentului dezvoltat, dar cu alt tip de alterații: ”o Românie de mici proprietari”, în care ”redistribuirea echitabilă a bogăției” intră în opoziție cu marile afaceri, acestea trebuind să redistribuie o parte din averea pe care o crează, pe motivul prea ridicatei lor eficiențe financiare iar funcționarea unui ”sistem public performant” depinde doar de câteva ”reglaje fine”.
Deci, un capitalism supus unor limitări mai degrabă directe decât indirecte. Fără a interpreta aceste asumări ale stângii ca bune sau rele, putem totuși observa că reformele fundamentale din economie și administrație sunt inutil de discutat într-o coaliție stânga-dreapta de vreme ce viziunile asupra capitalismului sunt evident divergente. Și în lipsa reformelor, progresul nu este posibil, chiar și fără presiunea metacrizei schimbărilor climatice – cea mai lungă criză în care abia am intrat.
Întregul text propus aici reprezintă un punct de vedere mai degrabă ne-optimist în ceea ce privește evoluția către metamodernitate a societății, ieșirea din mediocrație a partidelor tradiționale și accesarea noii economii. Cât despre partidele de dreapta din România, acestea ar trebui, totuși, să își citească mai bine programele în care se limitează la liberalismul economic și să reviziteze latura liberalismului politic, deoarece drepturile și libertățile trebuie apărate permanent.
Adrian Ciocănea-Teodorescu este profesor universitar. Fost deputat cu activitate în Comisia pentru Politică Externă, a îndeplinit funcții de Secretar de stat coordonator al Departamentului pentru Afaceri Europene, Consilier al Primului Ministru și Coordonator Național Adjunct al procesului de aderare la OCDE. Membru al Consiliului Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă din Guvernul României. Este unul dintre cei șase inițiatori ai Manifestului Dreptei din România. A participat la coordonarea programelor de guvernare ale PNL în ultimii 20 de ani.
[i] Tsimpouki, T., Blatanis, K., Tseti, A., American Studies after Postmodernism, Palgrave Macmillan, 2023, ISBN: 9783031414480;
[ii] Conrad, M., Hálfdanarson, G., Michailidou, A, Galpin, C., Pyrhönen, N., (Editors), Europe in the Age of Post-Truth Politics Populism, Disinformation and the Public Sphere, Palgrave Studies in European Political Sociology, 2022, ISBN 978-3-031-13693-1;
[iii] Preyer, G., Krausse, R.M., Postmodernism, Differentiation of Institutions, and Structural Change. In: Sociology of the Next Society. Emerging Globalities and Civilizational Perspectives, Springer, Cham., 2023, ISBN978-3-031-29142-5
[iv] English, F.W., Postmodernism: Structured Doubt Within Leadership Certainties. In: English, F.W. (eds) The Palgrave Handbook of Educational Leadership and Management Discourse. Palgrave Macmillan, Cham. 2022, ISBN978-3-030-99096-1
[v] Fiet, J.O., Entrepreneurship in a Time of Social Justice Advocacy, Palgrave Macmillan Cham, 2023, ISBN ISBN, 978-3-031-35462-5;
[vi] Andreescu, M., Postmodernismul. Studii, eseuri și cugetări, Ed. Paideia, 2023, ISBN 9786067488074
[vii] Patapievici, H-R., Omul recent, Humanitas, 2001, ISBN: 973-50-0220-5
[viii] Rahman, M.S.A., Awang, M., Jagun, Z.T., Polycrisis: Factors, impacts, and responses in the housing market, Renewable and Sustainable Energy Reviews, Volume 202, 114713, 2024
[ix] Fergnani, A., Cooper, B., Metamodern futures: Prescriptions for metamodern foresight, Futures, 149, 103135, 2023
[x] Hedlund, N., Esbjörn-Hargens, S., Hartwig, M., & Bhaskar, R., On the deep need for integrative metatheory in the twenty-first century. In R. Bhaskar, S. Esbjörn-Hargens, N. Hedlund & M. Hartwig (Eds.). Meta-theory for the twenty-first century: Critical realism and integral theory in dialogue (pp. 1–34). New York: Routledge, 2016
[xi] Lefebvre, A., Liberalism as a Way of Life, Princeton Univ. Press, ISBN:9780691203744, 2024.
[xii] https://press.un.org/en/2022/sgsm21173.doc.htm
[xiii] https://ec.europa.eu/regional_policy/information-sources/maps/regional-competitiveness_en
[xiv] https://cursdeguvernare.ro/competitivitatea-romaniei-se-taraste-muuult-in-urma-pib-locuitor-cifrele-care-masoara-calitatea-slaba-a-dezvoltarii.html
[xv] Coșea, M., Economia României după pandemie. Cum se poate ca o țară bogată să fie săracă?, Editura Fundației România de Mâine, 2023
[xvi] Iammarino, S., Rodríguez-Pose, A., Storper, M., Diemer, A., LSE Consulting, Falling into the Middle-Income Trap? A Study on the Risks for EU Regions to be Caught in a Middle-Income Trap Final Report Contract No. 2018CE16BAT055, Luxembourg: Publications Office of the European Union, ISBN 978-92-76-20378-0, 2020
[xvii] Kouli, Y., Müller U., (editors), The Middle-Income Trap in Central and Eastern Europe Causes, Consequences and Strategies in Post-Communist Countries, Berghahn Books N E W Y O R K • O X F O R D, ISBN 978-1-80539-181-4 hardback, 2024. ” The case study of Romania is particularly interesting for a book on the middle-income trap because it is the ECE country with the largest increases in wages, exports and consumption since the recovery began in 2012. It is the last ECE country to make it above the 12,000 dollars threshold (in 2019) but it is also singled out by the EBRD as the most likely candidate for the middle-income trap.”
[xviii] * * * The 2017, Polish ‘Plan for Responsible Growth’ (Plan na rzecz Odpowiedzialnego Rozwoju), retrieved 30 April 2021 from https://www.gov.pl/web/fundusze-regiony/ plan-na-rzecz-odpowiedzialnego-rozwoju); Was directed explicitly against the mid dle-income trap. One key step of the plan against the trap was to raise investments in ‘Research and Development’ to a level of 2 percent of national GDP.
[xix] Győrffy, D. The Middle-Income Trap in Central and Eastern Europe in the 2010s: Institutions and Divergent Growth Models. Comparative European Politics 20, 90-113, 2022
[xx] * * * Raport asupra inflației, BNR, mai 2024
[xxi] https://www.consilium.europa.eu/media/4aldqfl2/2024_557_new-strategic-agenda.pdf
[xxii] * * * Forging a sustainable future together: cohesion for a competitive and inclusive europe report of the high-level group on the future of cohesion policy, ISBN 978-92-68-10296-1, Luxembourg: Publications Office of the European Union, February, 2024
[xxiii] Letta, E., Much more than a market – Speed, Security, Solidarity Empowering the Single Market to deliver a sustainable future and prosperity for all EU Citizens, https://www.consilium.europa.eu/media/ny3j24sm/much-more-than-a-market-report-by-enrico-letta.pdf, 2024
[xxiv] Ciocănea, A., O uniune europeană mai puternică vs o piață comună fragmentată. „O nouă economie” – un proiect de țară al pnl?, psnews.1616.ro/o-uniune-europeana-mai-puternica-vs-o-piata-comuna-fragmentata-o-noua-economie-un-proiect-de-tara-al-pnl-167522/ , 2017: ”Astăzi Piața Internă are încă multe zone fragmentate ca efect al reglementărilor naționale: în domeniul serviciilor financiare, în privința pieței muncii, al transporturilor etc., iar pe de altă parte noi inițiative se nasc greu, precum: piața unică a energiei, piața unică digitală, ca să nu mai vorbim de uitata cea de-a cincea libertate de circulație anunțată în anul 2007 – cea referitoare la cunoștințe și inovare.”
[xxv] Ciocănea, A.,Conferința privind Viitorul Europei s-a reluat.Cine vorbește pentru România europeană?, www.contributors.ro/conferinta-privind-viitorul-europei-s-a-reluat-cine-vorbeste-pentru-romania-europeana/, 2021
[xxvi] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32023C0123(01)
[xxvii] https://www.psd.ro/dezvoltare-pentru-bunastare/
[1] Tsimpouki, T., Blatanis, K., Tseti, A., American Studies after Postmodernism, Palgrave Macmillan, 2023, ISBN: 9783031414480;
[1] Conrad, M., Hálfdanarson, G., Michailidou, A, Galpin, C., Pyrhönen, N., (Editors), Europe in the Age of Post-Truth Politics Populism, Disinformation and the Public Sphere, Palgrave Studies in European Political Sociology, 2022, ISBN 978-3-031-13693-1;
[1] Preyer, G., Krausse, R.M., Postmodernism, Differentiation of Institutions, and Structural Change. In: Sociology of the Next Society. Emerging Globalities and Civilizational Perspectives, Springer, Cham., 2023, ISBN978-3-031-29142-5
[1] English, F.W., Postmodernism: Structured Doubt Within Leadership Certainties. In: English, F.W. (eds) The Palgrave Handbook of Educational Leadership and Management Discourse. Palgrave Macmillan, Cham. 2022, ISBN978-3-030-99096-1
[1] Fiet, J.O., Entrepreneurship in a Time of Social Justice Advocacy, Palgrave Macmillan Cham, 2023, ISBN ISBN, 978-3-031-35462-5;
[1] Andreescu, M., Postmodernismul. Studii, eseuri și cugetări, Ed. Paideia, 2023, ISBN 9786067488074
[1] Patapievici, H-R., Omul recent, Humanitas, 2001, ISBN: 973-50-0220-5
[1] Rahman, M.S.A., Awang, M., Jagun, Z.T., Polycrisis: Factors, impacts, and responses in the housing market, Renewable and Sustainable Energy Reviews, Volume 202, 114713, 2024
[1] Fergnani, A., Cooper, B., Metamodern futures: Prescriptions for metamodern foresight, Futures, 149, 103135, 2023
[1] Hedlund, N., Esbjörn-Hargens, S., Hartwig, M., & Bhaskar, R., On the deep need for integrative metatheory in the twenty-first century. In R. Bhaskar, S. Esbjörn-Hargens, N. Hedlund & M. Hartwig (Eds.). Meta-theory for the twenty-first century: Critical realism and integral theory in dialogue (pp. 1–34). New York: Routledge, 2016
[1] Lefebvre, A., Liberalism as a Way of Life, Princeton Univ. Press, ISBN:9780691203744, 2024.
[1] https://press.un.org/en/2022/sgsm21173.doc.htm
[1] https://ec.europa.eu/regional_policy/information-sources/maps/regional-competitiveness_en
[1] https://cursdeguvernare.ro/competitivitatea-romaniei-se-taraste-muuult-in-urma-pib-locuitor-cifrele-care-masoara-calitatea-slaba-a-dezvoltarii.html
[1] Coșea, M., Economia României după pandemie. Cum se poate ca o țară bogată să fie săracă?, Editura Fundației România de Mâine, 2023
[1] Iammarino, S., Rodríguez-Pose, A., Storper, M., Diemer, A., LSE Consulting, Falling into the Middle-Income Trap? A Study on the Risks for EU Regions to be Caught in a Middle-Income Trap Final Report Contract No. 2018CE16BAT055, Luxembourg: Publications Office of the European Union, ISBN 978-92-76-20378-0, 2020
[1] Kouli, Y., Müller U., (editors), The Middle-Income Trap in Central and Eastern Europe Causes, Consequences and Strategies in Post-Communist Countries, Berghahn Books N E W Y O R K • O X F O R D, ISBN 978-1-80539-181-4 hardback, 2024. ” The case study of Romania is particularly interesting for a book on the middle-income trap because it is the ECE country with the largest increases in wages, exports and consumption since the recovery began in 2012. It is the last ECE country to make it above the 12,000 dollars threshold (in 2019) but it is also singled out by the EBRD as the most likely candidate for the middle-income trap.”
[1] * * * The 2017, Polish ‘Plan for Responsible Growth’ (Plan na rzecz Odpowiedzialnego Rozwoju), retrieved 30 April 2021 from https://www.gov.pl/web/fundusze-regiony/ plan-na-rzecz-odpowiedzialnego-rozwoju); Was directed explicitly against the mid dle-income trap. One key step of the plan against the trap was to raise investments in ‘Research and Development’ to a level of 2 percent of national GDP.
[1] Győrffy, D. The Middle-Income Trap in Central and Eastern Europe in the 2010s: Institutions and Divergent Growth Models. Comparative European Politics 20, 90-113, 2022
[1] * * * Raport asupra inflației, BNR, mai 2024
[1] https://www.consilium.europa.eu/media/4aldqfl2/2024_557_new-strategic-agenda.pdf
[1] * * * Forging a sustainable future together: cohesion for a competitive and inclusive europe report of the high-level group on the future of cohesion policy, ISBN 978-92-68-10296-1, Luxembourg: Publications Office of the European Union, February, 2024
[1] Letta, E., Much more than a market – Speed, Security, Solidarity Empowering the Single Market to deliver a sustainable future and prosperity for all EU Citizens, https://www.consilium.europa.eu/media/ny3j24sm/much-more-than-a-market-report-by-enrico-letta.pdf, 2024
[1] Ciocănea, A., O uniune europeană mai puternică vs o piață comună fragmentată. „O nouă economie” – un proiect de țară al pnl?, psnews.1616.ro/o-uniune-europeana-mai-puternica-vs-o-piata-comuna-fragmentata-o-noua-economie-un-proiect-de-tara-al-pnl-167522/ , 2017: ”Astăzi Piața Internă are încă multe zone fragmentate ca efect al reglementărilor naționale: în domeniul serviciilor financiare, în privința pieței muncii, al transporturilor etc., iar pe de altă parte noi inițiative se nasc greu, precum: piața unică a energiei, piața unică digitală, ca să nu mai vorbim de uitata cea de-a cincea libertate de circulație anunțată în anul 2007 – cea referitoare la cunoștințe și inovare.”
[1] Ciocănea, A.,Conferința privind Viitorul Europei s-a reluat.Cine vorbește pentru România europeană?, www.contributors.ro/conferinta-privind-viitorul-europei-s-a-reluat-cine-vorbeste-pentru-romania-europeana/, 2021
[1] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32023C0123(01)
[1] https://www.psd.ro/dezvoltare-pentru-bunastare/
