Precum v-am spus data trecută, nu numai în Ierusalim, dar în toată creștinătatea, ba chiar și în toată lumea cunoscută, fenomenul profetic a cunoscut o răspândire necontrolată. E drept, sfinților, profeților, iluminaților, vizionarilor li s-au cam tăiat capetele, dar asta nu înseamnă că fiii Dumnezeilor, zeilor și zeuților nu s-au născut și nu se vor naște mereu și mereu, fără număr. Profeți predicând Apocalipsa, predicatori ai mântuirii, vindecători cu borhot și vrăjitori în bobi, toți au o caracteristică comună: stăpânesc tainele universului, descifrează viitorul și au cheia de la seiful nemuririi. Cei mai mulți sunt celebrități ale familiei, ale străzii, ale cartierului – asta când nu râde lumea de ei, când e evident pentru toți că s-au scrântit la cap. Cum era cazul revoluționarului Lorin Fortuna, care, la zece ani de la evenimentele din decembrie ’89, plecase rău cu pluta printre reptilieni și gorilieni. Cine nu a auzit de el, poate căuta pe net cuvintele cheie „Fortuna, peștilieni” și se va lămuri repede. Ca să nu stric poanta articolului, am să vă rog să urmăriți privirea eroului, când i se cer explicații. E clar că el se uită undeva înăuntrul său, într-o lume imaginară, numai de el știută și că taie orice legătură cu lumea reală. Vă rog să o țineți bine minte, ne vom mai întâlni cu ea. Ce vreau să spun, însă, e că omenirea e plină de astfel de emisari și, dacă nu i-ar asculta nimeni, i-ar consulta exclusiv psihiatrul. Dar există și profeți cu discipoli. Cu mulți discipoli. Unii și i-au otrăvit, până la unul, alții și i-au escrocat, tot până la unul, și au fugit cu banii. Câțiva au fondat credințe. Că or fi credințe cu multe neveste, că or fi cu mâncatul placentei – nu contează. Acolo locuiesc, trăiesc, se înmulțesc și mor semeni de ai noștri, convinși că aceea este calea și acolo e adevărul. Asta e puterea credinței, ar zice unii. Dar eu aș mai introduce ceva esențial în discuție. De ce există credințe mari, de miliarde sau sute de milioane și de ce există credințe locale, de sat sau de cătun? La mijloc e ceva ce nu are chip, deși are înfățișare, ceva impalpabil, dar care te atinge profund: carisma.
E o vorbă deșteaptă: „Dacă nema putirința, ce mai chichirez gâlceava?” Adică, degeaba ai în căpușă, dacă n-ai în gușă. S-au perindat pe teritoriul scumpei noastre patrii nenumărați vizionari, de la Mudava la Vadim Tudor. Fiecare cu destinul și gloria lui. Dar, pe lângă ei, și-au încercat șansa zeci, sute, mii de salvatori ai nației și ai umanității. Primesc și azi misive care rezolvă problemele globale ale omenirii. Toți sunt și erau agățați de ceva magic și la modă: ieri, întristare, azi, bucurie, ieri, întuneric, azi, lumină. Ceea ce i-a deosebit nu a fost calitatea intelectuală, știința, pregătirea profesională, ci șarmul. Dacă omul are o înfățișare plăcută, un timbru al vocii învăluitor, o prezență demnă și îngândurată (era destinul omenirii în joc), dacă ajunge și înfioară străfundurile sufletului, dragostea e gata și victima cade cloșcă. Dacă nu mă credeți, e suficient să urmăriți „cursurile, ședințele și terapiile” cu cristale, astre, bobi, energie și cuante, care au mii, zeci, sute de mii de adepți gata să-și dea sufletul și banii pentru o iluzie. Poate așa e mai clar ce vă spun. Repet: carisma nu ține de cultură, de școală, de poziție socială. E un dat natural. Se spune despre unii oameni că farmecă. E adevărat. Au această calitate supranaturală (na, că m-am molipsit!) de a cuceri. De la Alexandru Macedon la Hitler. Toți au fost carismatici, nu contează direcția în care au evoluat. Lumea i-a urmat orbește.
Doar că noi trăim și suferim în România, unde miza e mică. Și miza, ca întotdeauna, sunt banii și puterea, atâta cât pot fi exercitate și exploatate la noi. În subsol, e bătălia pentru resurse, pentru care cei care au mijloace de a parveni încearcă să pună în față astfel de personalități, să atragă mulțimile. Cum? Păi, s-o luăm cătinel. După moartea tribunului CV Tudor, în vârful partidului România Mare a venit Funar. Rezultatul? Zero. Funar e ridicol. Dar, așa ridicol cum e, am să vă rog să îi observați privirea, când caută argumente. E aceeași privite „interioară”, ca la Fortuna. Mult mai versatil e Dan Puric, cu un lipici inepuizabil la public. Îl ajută abilitatea actoricească și citatele. Cu memoria lui profesională, cu tonalitatea-i bine dozată, cu o intonație maiestuoasă, copleșită de gânduri profunde, Dan Puric a fermecat generații de corporatiști, aflați în căutarea sinelui. El ar fi fost un vârf de lance potrivit. Dar nimeni nu a fost dispus să îl învestească cu calitatea de spărgător de gheață atomic. E prea nestăpânit, prea imprevizibil, nu poate păstra multă vreme o direcție și niciun drum lung. El e un vânător excentric, atârnat de cauza ortodox-națională. Rolul ăsta a fost încercat, de mai multe ori, de dl Mihail Neamțu, care s-a visat lider în multe formațiuni politice. Și-a jucat toate cărțile, însă ceea ce l-a trădat a fost ridicolul. De la îmbrăcăminte la usturoi. Fie vorba între noi, nici fățăul nu l-a prea ajutat. Pare, în cel mai bun caz, un tocilar care visează, în secret, să strângă la piept budigăii unei văduve planturoase. Or, nu poți miza pe un lider ridicol. De aceea înaintează atât de greu în politică dl Simion. Nu are carismă, deși e mai rațional, mai citit și mai logic decât următorul pe listă. Și iată că apare din spuma mării alesul, dl Călin Georgescu. Jur că nu știu de unde-i vine, dar cu siguranță vă spun că are ditamai carisma. Din clipa în care l-au văzut, bogați și săraci, proști și deștepți, emigrați și concetățeni, orășeni și săteni au zis într-un glas: „Ecce homo!” (omul, nu la ce vă gândiți!) Caracteristica principală a șarmului e paralizarea oricărei formulări a celei mai mici critici, ori a ori a celei mai firave îndoieli. Totul e perfect la omul ăsta. El e noul Mesia (nu râdeți, am auzit și gogomănia asta). Așa că mulți cu oameni cu bani, refuznici, neadaptați (psihologic) și, mai ales, în căutarea unei identități s-au aliniat în spatele lui. A fost o triere continuă și tot mai deasă a candidaților potențiali. El a fost alesul. Dincolo de bani, sunt de părere că au fost la mijloc și convingerea, dar și dragostea, fără de care ridicolul ar fi inundat scena.
O să mă întrebați: crede dl Georgescu ce spune? Da. 99% da. Are îndoieli? Pricepe cum stau lucrurile cu industria, finanțele, geopolitica? Înclin să cred că nu. Credința îi spune că Dumnezeu se va pogorî asupra poporului român și îi va aduce pacea, prosperitatea și gloria. De ce bănuiesc că crede? Am două elemente. Primul, nu dă niciodată înapoi, nici când ni se pare (nouă, nu lui) că a luat-o prin porumb. Un om rațional are această slăbiciune care se cheamă sindromul impostorului, ajunge să se îndoiască de propriile concluzii, dacă n-o fi adevărat? Rațiunea, săraca, are complexul ăsta. El, nu. Al doilea element e privirea. Când e întrebat ceva la care nu s-a gândit, are „acea privire” despre care vorbesc mai sus. Părăsește lumea noastră imperfectă, care e plină de necunoscute, nenorociri și dezastre și se scufundă în lumea lui interioară, unde totul e perfect. Misia lui e aducerea raiului pe pământ. De aceea, e inutil să îi demontezi atât minciunile, cât și credințele. Singurul lucru care mă face să nu fiu 100% sigur e un fapt cunoscut în psihiatrie: un nebun își sparge și propriile geamuri, iar un simulant, numai pe ale altora. Dar am explicat că, în prezența carismei, orice spirit critic e abolit. Nu numai abolit, dar e notat în condicuță, ca pe vremuri, dușmănos pentru popor. Iar împrejurările istorice (bâlbele instituționale și legale) îi sporesc aura. Am văzut oameni care și-au tăiat buletinele în semn de protest. Cu mesajul: „Suntem pierduți!” Aici am ajuns. Nu râdeți. E grav. Dl Georgescu e expresia ultimă (în zilele noastre) a unui fenomen. Dar, dacă el este / era ultima speranță a 4 milioane de oameni, ar fi bine să ne oprim din hlizeală și să mai deschidem o poartă. Cine sunt ei, cei 4 milioane de necunoscuți care trimit semnale de disperare și de mânie în spațiu? O fi un mesaj pentru extratereștri? Așa că sfatul meu e simplu: lăsați dracului TikTokul, rețelele, reclamele nemarcate, Moscova, legionarii, influencerii. E vorba despre oameni, atât. Despre cei pe care i-au uitat marii analiști.
Dar asta o vom diseca mâine. Cum zice povestea: „sfioasă, Șeherezada tăcu.”
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
