Vorbeam ieri despre cei 4 milioane de concetățeni care s-au aliniat în spatele suveranismului. Și mă cuprinde disperarea când văd că atât comentatorii, cât și partida „pro-europeană” îi iau în derâdere și îi consideră spălați pe creier. Expresia asta („spălat pe creier”) a făcut carieră. Oricine are altă părere e aruncat acolo. Nu-i vorbă, și suveraniștii, la rândul lor, îi consideră pe „europeni” sclaveți, spălați pe creier, trădători etc. Dar nu despre valoarea și tăria invectivelor vreau să vă vorbesc azi, ci despre portretul robot al adversarului. Adversarul (nu dușmanul) nu este nici un monstru cu un singur cap și cu mii de corpuri, nici o masă de manevră. E vecinul nostru, concetățeanul nostru, e uneori cel care ne coace pâinea, ne strânge șuruburile de la mașină ori ne învață copilul la școală că 2+2 = 4. E greu de trăit într-o lume în care inșii se suspectează, se disprețuiesc, se înjură și, de ce nu? se iau la bătaie și se înjunghie. E suficient să ne uităm peste ocean și ne ia cu gheață pe spinare.
Să fie clar de la început, suveraniștii nu sunt un bloc compact. Nu au un portret robot standard, după care să-i recunoști și să-i arăți cu degetul. Eu nu refuz din principiu niciun dialog. Sunt curios cum gândește omul din fața mea, deși curiozitatea mea încetează în clipa în care dau de injurii, calomnii, minciuni și violență. Dar cred că e esențial să înțeleg de ce se întâmplă ce se întâmplă. Nu să aprob, ci să înțeleg, pentru a lua o decizie bună. E ca în științe. Verifici, încerci, corectezi, optimizezi. Și poți greși. Despre asta am scris în primul articol, despre ținta falsă spre care se îndreaptă atenția publicului și a specialiștilor. De aceea, tot ce spun mai jos poate fi greșit, dar vreau să fiu crezut pe cuvânt că nu o fac cu vreun interes ascuns.
„Suveraniștii” români, așa cum ne apar astăzi, sunt oameni din toate categoriile sociale, de diverse pregătiri și concepții economice, muncitori și patroni, gunoieri și ingineri, naivi sau șmecheri, bogați, săraci, timizi sau mitocani. Adică reprezintă o populație diversă, care, dincolo de ideile pe care le interpretează fiecare cum poate, nu au multe puncte în comun. Încercarea de a-i băga pe toți într-o oală e încă o eroare din șirul lung care caracterizează (sub)dezvoltarea societății românești. Dar ceea ce mă interesează e fenomenul. De ce se aliniază toți într-o direcție? Și, mai ales, de unde atâta dârzenie și credință?
Se spune despre cei din diaspora că sunt pegra socială, dezmoșteniții sorții. Da și nu. Mai ales, nu. Cineva îmi spunea că, în străinătate, dacă îți permiți să votezi la mare distanță, trebuie să ai timp liber și bani, adică o situație materială sigură și mulțumitoare. Mă îndoiesc că o badantă sau un căpșunar sau un curățitor de pește, ori un betonist își lasă serviciul ca să voteze cai verzi pe pereți. Cei care votează știu de ce o fac. Dovada e prezența record a diasporei la vot în 2014 și în 2019. Se încumetă cineva să mă contrazică? O să întreb: unde a dispărut minunata noastră diasporă, democratică și europeană și cine a înlocuit-o cu mizerabila noastră diasporă needucată și profitoare? Așa-i că ne dă cu virgulă?
Printre concetățenii noștri există mulți care chiar nu prea au fost la școală sau au trecut prin ea ca gâsca prin apă. Or fi avut profesori necalificați, fără har, aroganți sau violenți. Tot ce mișcă în universul lor sunt casa, nevasta și copilul. Pentru acești oameni, informația din apă există, ce, apa e de capul ei? Nanoboții există. Extratereștrii există. Guvernul mondial există. Toate prostiile cu care i-a chinuit școala sunt minciuni. Și iată că vine un om cu dragoste de popor și cu șarm (șarmul e din articolul trecut) și explică în trei secunde ceea ce s-au chinuit și n-au izbutit cârduri de profesori habarniști să ascundă. Nu e acum clar că au avut ai noștri dreptate să nu învețe parascoveniile alea? Dar ar fi cea mai mare eroare să credem că ei formează majoritatea celor care s-au constituit în secta „martorii lui Georgescu”. O mare greșeală. Nu sunt nici măcar majoritari. Sunt doar cei cu posibilități intelectuale mai reduse.
O altă categorie e cea a refuznicilor. De regulă, ei aparțin categoriei „cenușii” de cetățeni. Ei sunt cei pe care autoritățile nu-i văd niciodată. Poate doar la recensăminte. Ei au fost abandonați, hăt, nu de 35 de ani, ci dintotdeauna. S-au obișnuit ca, atunci când statul vine la ei, le ia ceva, nu să le dă. Ca în bancul cu badea Gheorghe, din comunism. „Bade Gheorghe, am venit să-ți luăm un interviu.” „Ce să-mi mai luați?” Acești oameni privesc statul cu suspiciune. Vor să trăiască așa cum s-au obișnuit de generații. Greu, da’ măcar știu exact de unde vine dușmanul. Votul lor înseamnă: „Lăsați-ne în pace!”
O mare categorie, poate cea mai numeroasă, e a acelora care doresc să creadă ceva sau în ceva. Pentru ei, Uniunea Europeană e agresivă și haotică. Într-o contemporaneitate atât de mișcătoare, vor un punct fix. Nici nu apucă să se stabilească undeva, să intre într-un ritm molcom, în care munca e muncă și grătarul de sâmbătă, grătar, că fabrica se închide, firma se restructurează, softul se resetează, șeful se relochează. Și ziua de mâine (adică pensia izbăvitoare) se îndepărtează. Trebuie, prin urmare, ceva mai puțin mobil. O credință, de exemplu. O lege, o interdicție, o tradiție. În ciuda faptului că în România 99,8% din populație este credincioasă (indiferent de cult) oamenii ăștia simt, fizic, că cineva atentează la credința lor. Nici nu contează dacă e adevărat sau nu. Cum v-am spus, ținta-vacă polarizează societățile.
În sfârșit, avem categoria intelectualilor (și nu sunt puțini). Ei poartă stindardul cuvântului, al argumentării. Sunt oameni cu pregătire serioasă, din toate domeniile. Au muncit mult, au pierdut nopți învățând pe brânci, fac parte din conglomerate mari sau mici, corporații, bănci, școli, institute de cercetare. Se folosesc de toată știința și cultura lor pentru a legitima o credință, o părere, o direcție. Alături de ei sunt patroni, manageri, antreprenori – oamenii cu bani. Cine crede că aceste categorii profesionale sunt, toate, prin natura meseriei (și, implicit, a banilor câștigați) pro-europene (dar ce o fi și asta, mă întreb, „pro-europenismul”, cu ce se mănâncă?), se înșală. Dacă ne uităm bine, azi, acum, nu mai avem o confruntare clasică, între două partide, ca între Băsescu și Năstase, ori dintre Iohannis și Dăncilă. Așa cum am încercat să sugerez în articolele anterioare, este o confruntare de alt tip, care implică pe de o parte o credință, o componentă afectivă și spirituală, iar în cealaltă un calcul, o deducție, o îndoială. În spatele lui Băsescu nu se aciuase dragostea față de el (deși n-a dus lipsă de lingăi), ci ura față de adversar. Acum, nu. Adică nu e numai ura pentru adversar, dar au venit și dragostea, și idealul, și dorința fierbinte, cu tot tacâmul.
Pe lângă ei există, se putea să nu?, profitorii. Dar despre ei nu vorbim.
Însă cred că avem tot dreptul să ne întrebăm, de unde iureșul ăsta? Am căutat mult timp o motivație, ceva cu sens, umbrela sub care se adăpostește lumea asta, atât de diferită. Singurul lucru care mi se pare că lipsește grav civilizației moderne este identitatea. Oamenii de care vorbim nu și-au găsit una.
Ce mai e și struțocămila asta? – o să mă întrebați. Opriți-vă o clipă din drum, respirați adânc și puneți-vă întrebarea: „Cine sunt eu?” Apoi încercați să dați un răspuns care să vă placă. N-o să vă placă.
Dar despre toate astea vom vorbi mâine.
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
