Oricine nu mă cunoaște e lesne tentat să creadă că sunt un apărător al suveraniștilor și al lui Călin Georgescu. Cunosc acest tip de recepție, care se poate rezuma în câteva cuvinte: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Nu mai trebuie să insist cât de păguboasă e această viziune – politica românească o dovedește din plin. Dar știu și că rămâne o fărâmă de îndoială.
Dacă acest autor (adică eu) are simpatii ascunse și ne prostește pe față? Am mai pățit-o. În urmă cu 16 ani m-am poziționat împotriva cooperativei PDL-Băsescu. E drept, nu am scos niciun cuvânt de laudă la adresa PSD-PNL. Nu-mi plăceau defel. Doar că unii erau la putere, iar ceilalți, în opoziție. Datoria unui jurnalist nu e să slujească puterea.
Asta încerc să fac și acum. Să spun cinstit ce reiese din datele (puține) pe care le avem la dispoziție. Una e să fii parte, alta, să fii arbitru. Dar, deși cred că am fost destul de clar în argumentația anterioară, mă simt dator să explic de ce partida suveranistă românească nu îmi inspiră încredere în majoritatea domeniilor.
Cauza primordială e că eu am trăit în România socialistă și suverană și nimeni nu-mi poate vinde castraveți, de tipul „ce bine și sănătos mâncam”, „aveam de toate”, „lumea avea de lucru”, „eram egali”, „eram independenți”. De fapt, eram „moțul căcatului”. Mersi, nu citeam Scînteia nici pe vremea aia, nu o citesc nici acum. Am trăit 35 de ani în paradisul socialist și nimeni, nici de m-ar arde cu fierul înroșit, nu mi-ar schimba convingerile.
Am să dau cel mai mic, cel mai neînsemnat exemplu de ce însemna să fii român în România. Eram la Cochirleni, student în practica agricolă. Lustruiam roșii. Da, asta făceam, sortam și lustruiam roșii. Alea frumoase, pentru export, alea pipernicite și pătate, pentru piața internă. Pentru români. Ăsta a fost trecutul real, nelustruit. Să revenim în prezent.
Prima idee pe care o resping ține de (i)logica românească. Multă, foarte multă lume se plânge de acapararea domeniilor strategice ale țării de către corporații sau entități străine. Avem doar o jumătate de adevăr în ideea de mai sus și nu știu care e cea mai păguboasă jumătate.
Am vorbit în episodul trecut despre acest fenomen îngrijorător. Pe de o parte, e evident că în caz de urgență sau în orice altă împrejurare nefavorabilă, statul român nu poate interveni rapid și eficient. Ba se poate pomeni cu o întreagă rețea blocată. Pe de cealaltă parte, cum să o spun să nu se bășice nimeni?, câtă vreme marile companii energetice au fost ale noastre, „ale poporului”, cu avut management de stat, au mers în pierdere. Toate, fără excepție: petrol, gaze, apă, comunicații, energie. În loc să aducă bogăție națională, goleau vistieria. Ca și cum Sahara s-ar fi plâns că nu-i ajunge nisipul.
Un fenomen natural? Nu, cu siguranță. Fondul suveran norvegian e dovada exemplară că poate exista prosperitate pentru toți. Fenomenul e exclusiv românesc. Cu management de stat, în formula politică actuală, toate ar înceta să funcționeze brusc. Boală românească.
Al doilea criteriu e legat de precedentul. Promisiunea unei lichidări rapide și definitive a corupției. Ei, dragii moșului, numai că acela care, cu mințile rătăcite prin tunelurile dacice și căruia îi țâșnește energia printre craci, de jos în sus, promite țărișoarei noastre asanarea morală rapidă – dovedește că nu cunoaște nici istoria, nici mentalitatea, nici obiceiul strămoșesc. De cel puțin 200 de ani, de când avem mărturii credibile, știm că Țările Române au fost patriile corupției, furtișagului, nepotismului, aranjamentului, șmecheriilor, intervențiilor, pilăraiei, influenței, arivismului și incompetenței etc.
Nu există vreo a epocă a „cinstei” în România. Singurul lucru care ne-a ajutat cât de cât e, o să râdeți, Uniunea Europeană. Sunt singurii care au făcut un pic de ordine în grădina noastră. De fiecare dacă când un Mesia de strânsură promite marea cu sarea, de la execuții pe stadioane și țepe în Piața Victoriei până la raiul pe pământ, fugiți unde vedeți cu ochii. Ei vor fi primii care își vor propti rudele, iubitele, amicii și sponsorii în cele mai grăsuțe cotloane ale statului.
Tot aici înscriu plângerea dlui Georgescu: „N-avem bănci românești, domnule!” Foarte adevărat, însă tot parțial. Stați să vedeți cum arată parțialul ăsta! Am avut bănci românești, oho, dar le-am stors până nu a rămas piatră pe piatră. Era de pomină directorul Bancorex care fugea pe trepte, urmărit de Hrebenciuc, doar, doar n-o semna un contract oneros.
La momentul falimentului, Bancorex acumulase datorii de peste 2 miliarde de dolari, o sumă colosală pentru economia României din acea vreme. Au rămas de asemenea în istorie băncile poporului Dacia Felix (ce nume frumos!), Albina, Banca Internațională a Religiilor (BIR), Bankcoop, Columna și Banca Română de Scont. Drăguțele de ele – noi, românii, le-am omorât, nu străinii. Cu ciunga aia românească de care vorbesc mai sus. Nu am să spun niciodată că actualele bănci sunt „ale poporului”, dar nici pe departe găurile negre ale finanțelor autohtone.
O altă marotă babană e cea industriei naționale. Nu avem, domne, industrie. Fără supărare, nici n-am avut, dacă scoatem nițel capul din hârtii și lozinci. Cu rare, foarte rare excepții, nimic din ce se producea în România nu (mai) avea valoare. Vindeam în pierdere, de la Dacii, la șine de cale ferată. De ce? Pentru că „suveranism”. Adică să facem noi totul. Și l-am făcut de nu s-a mai îmbinat șurub cu piuliță.
Cinci ani după revoluție, Văcăroiu (prim ministrul de atunci) încă nu știa ce să facă cu producția pe stoc. Așa inexistentă cum e acum, industria autohtonă a exportat în 2023 valoare de 70 de miliarde de euro. Numai și numai prin aport tehnologic. Ba, să nu râdeți și mai tare, și agricultura românească doboară abia în vremurile noastre record după record, consfințind poziția țării noastre între primele 7 din Europa și între primele 20 din lume. Fără să raportăm producții record tovarășului prim secretar.
Să vorbim acum și despre pace. Am înțeles (da’ oare am înțeles bine?) că oamenii au votat „pacea” dlui Georgescu. România nu trebuie să plece la război, România nu are treabă cu Rusia și, implicit, cu Ucraina. Mărturisesc că nu înțeleg nimic. Poate sunt ageamiu într-ale propagandei. Însă România nu se pregătește de război, ci încearcă să prevină războiul. Multe țări din apropiere au reintrodus serviciul militar obligatoriu. Multe țări au repornit industria de armament. România și Polonia au și își extind sistemele de apărare.
Să fie cea mai bună apărare atacul? Vrem să invadăm Rusia? Nici pomeneală. Istoria ne spune că o țară care se învecinează cu Rusia trebuie să se pregătească serios de apărare și să își găsească aliați cât mai puternici. Orice altă opțiune e sinucidere curată. De aceea, ieșirea din NATO e exact săpunul care lustruiește ștreangul neatârnării.
Iar ieșirea din Uniunea Europeană… of, dragii moșului, asta ar fi cireașa de pe tort, ar însemna falimentul nostru ca țară. Urmarea, singura urmare inevitabilă ar fi întoarcerea pe plaiurile străbune a 3-4 milioane de oameni, care nu ar mai avea drept de muncă în spațiul comunitar. Jumătate de milion și-ar găsi de lucru, poate. Ceilalți, nu. O țară cu 3 milioane de șomeri trage obloanele în jumătate de an.
În sfârșit, hai și cu credința noastră cea de toate zilele, la care atentează Vestul depravat. Eu știu așa, că dăm Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Cum nu tot ce zboară se mănâncă, la fel, nici orice critică la adresa BOR nu e ofensivă LGBTQ+. Instituția bisericii nu e alcătuită din sfinți, ci din oameni, iar oamenii greșesc, pot fi lacomi, nedrepți, hoți și, uneori, desfrânați. Orice instituție evoluează, se adaptează, răspunde societății – și mai ales oamenilor.
Preeminența religiei într-o societate duce, după cum vedem în țări nu tocmai îndepărtate, la acapararea totală și drastică a vieții sociale publice și intime. Da, dar Europa libertină? Nu credeam să îl citez vreodată pe Adrian Papahagi, însă nu am încotro. El spune cu gurița lui că duduia Europa ne-a dat bani (mulți) să restaurăm cele mai vechi și mai frumoase biserici din țară. Atât.
Ei bine, ceea ce am enumerat mai sus sunt doar câteva din izvoarele nesecate de corupție, bun plac, înapoiere, izolare și sărăcie la care duce mesajul complet al suveraniștilor. Ambalate frumos, ideile de mai sus nu-s decât tinichele ideologice care lucesc mai tare ca aurul. Ele se regăsesc, de-a valma, la naivi și la șmecheri. Pe lângă cereri perfect raționale și îndreptățite, mesajul suveranist e minat de spectrul dispariției noastre ca stat suveran. Acesta este paradoxul: suveranismul duce, în final, la pierderea suveranității. Un stat sărac, subdezvoltat și fără putere militară va fi înghițit de vecinul lui mai lacom.
Dar, așa cum am tot spus în seria mea de articole, există peste tot un sâmbure de adevăr. Sper ca în ultimul episod să ajung și acolo. La adevărul care ne doare pe toți.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
