Am pierdut bătălia pentru mințile noastre în fața clicii kaghebiste din Sankt Petersburg, ajunsă la putere în Moscova. În timp ce tancurile vechi sovietice ardeau prin câmpurile de floarea soarelui în Ucraina, minte cu minte din Vest, inclusiv din România, era capturată de minciunile rusești. Această otravă, deversată prin platformele de social media direct în cortexul publicului larg, a aruncat un văl asupra unor fapte îngrozitoare comise de ruși. Propaganda rusească, uneori crudă, uneori sofisticată, a sedus suficiente persoane astfel încât să se uite în altă parte atunci când în fața lor se comit atrocități. Ce altă explicație ar putea fi pentru apatia cu care privim cum o putere imperială răpește zeci, dacă nu sute de mii de copii, care nu își vor mai strânge niciodată părinții în brațe? Ce cuvânt are România de spus în această privință?
Trebuie să ne scuturăm din această apatie și să începem să privim adevărul în față. În ceea privește tragedia copiilor răpiți de Rusia, un loc unde fiecare dintre noi poate să o facă e site-ul https://childrenofwar.gov.ua/en/, un proiect al guvernului Ucrainei care centralizează datele cu privire la copii răpiți sau dispăruți din cauza invaziei ilegale a Federației Ruse. E suficient un click ca să vedeți o listă derulantă cu poze cu copii dispăruți. Uitați-vă în ochii lor. E greu, doare, ai vrea să întorci privirea. Unii zâmbesc în poze, poate dintr-o vreme înainte de război. Acum, copilăria lor este una pierdută. Destinul lor este unul cel puțin incert, dacă nu tragic.
Din acest documentar de la agenția de presă Online.ua aflăm care sunt metodele prin care rușii ajung să disloce copii de lângă familiile lor, precum și câteva povești cutremurătoare, relatate chiar de către copii care au avut totuși norocul să fie reuniți cu familia lor. Așa cum am ajuns să ne așteptăm de la regimul Putin, o metodă folosită e pur și simplu bombardarea zonelor rezidențiale, uciderea părinților și răpirea copiilor rămași.
O altă metodă este separarea copiilor de părinți în taberele de filtrare, adică locațiile unde populația este interogată pentru legături cu armata ucraineană. O mamă din Herson a fost interogată timp de 24 de ore, ulterior fiind informată că fiica ei de 6 ani a fost trimisă într-un orfelinat rusesc „pentru siguranță” și că nu mai are dreptul să o revendice. În Lugansk și Donețk, mii de copii din orfelinate au fost trimiși în Rusia și desemnați automat ca cetățeni ruși. Unii au fost adoptați, în timp ce alții au fost trimiși în tabere de „reeducare”.
Mărturiile copiilor din acest documentar ar trebui să ne trezească la realitate. Vitaly, un băiat de 14 ani din satul Kyselivka, regiunea Herson, relatează că a fost bătut, alături de unchiul său, de soldați din armata rusească, a fost aruncat într-o groapă cu mațe de animale și amenințat cu o grenadă.
A fost dus din satul său natal în orașul Herson, unde a stat 10 zile într-o celulă. I s-au dat pe zi două linguri de paste și două linguri de hrișcă. Într-un final, a reușit să se întoarcă la mama sa. Kira și Ila sunt ați doi copii care au fost martori direcți la moartea părinților lor înainte de a fi răpiți de forțele rusești. Tatăl Kirei a fost împușcat mortal în timp ce mergea să ia apă, iar mama Ilei a murit în brațele lui, fiind împușcată. Cei doi copii au fost apoi luați și duși în teritoriile ocupate, dar au fost printre primii copii recuperați de Ucraina.
Ne-am putea gândi că Rusia neagă aceste acuzații, cum se întâmplă de atâtea ori, numai că ne-am înșela. Acest proces de răpire și rusificare a copiilor ucraineni este unul transparent și oficial. Este o politică de stat. Documente descoperite de ucraineni arată că autoritățile ruse aveau planurile de cum să răpească copii dinainte de a invada propriu-zis Ucraina. Mandatele de arestare emise de Curtea Penală Internațională pe numele lui Vladimir Putin și a Comisarului pentru Drepturile Copilului (o ironie crudă această titulatură) Maria Lvova-Belova, sunt fundamentate pe dovezile incriminatoare care indică deportarea ilegală de copii din Ucraina în Rusia, o crimă de război. În 2023, Belova însăși spunea că peste 700,000 de copii fuseseră aduși în Rusia, o cifră monstruoasă, dacă este adevărată.
Eforturi directe pentru a opri acest flagel se întreprind de către Ucraina și alți actori statali și non-statali. Conform unui raport al Comisarului pentru Drepturile Omului din Verkhovna Rada, Dmytro Lubinets, Ucraina cooperează (sau coopera) cu parteneri statali pe tema sancțiunilor economice. Raportul dă exemplul sancțiunilor impuse de Statele Unite lui Lyudmila Nikolaevna Zaitseva, cetățean rus, pentru că a contribuit la răpirea de copii ucraineni. Și Marea Britanie a impus sancțiuni lui Ksenia Mishonova, ombudsman pentru copii, regiunea Moscova, și lui Sergei Kravtsov, Ministrul Educației, din aceleași motive.
Același raport indică și inițiativa guvernamentală ucraineană BRING KIDS BACK UA, precum și Coaliția Internațională pentru Repatrierea Copiilor Ucraineni, o inițiativă Canada - Ucraina, care aduce la masă 41 de membri, inclusiv România. Cadrul Națiunilor Unite, deși ar trebui să fie o platformă esențială în expunerea și remedierea problemei, este doar o formă goală deoarece Federația Rusă este membru al Consiliului de Securitate și folosește tribuna ONU pentru a răspândi otrava menționată la început. Este de menționat, totuși, că este pentru prima oară în istoria ONU când un membru al Consiliului de Securitate este listat drept încălcând drepturile copiilor.
Una din problemele principale în ceea ce privește efortul de a reuni acești copii cu familiile lor este că în contextul războiului și a haosului generat, nu se știe foarte clar ce copil lipsește, condițiile în care a fost răpit, unde a fost dus și unde a fost văzut ultima oară. În măsura în care se pune problema în context diplomatic, adică i se cere Rusiei repatrierea, trebuie să existe o listă verificată care să fie propusă. În acest sens, Școala de Sănătate Publică de la Yale a primit fonduri de la Departamentul de Stat pentru a documenta potențiale crime de război comise în Ucraina, printre care și răpirile de copii. Cercetarea acestora a produs mai multe rapoarte informative dar și o bază de date cu o parte din copiii răpiți, în special cei trimiși în Belarus, unde marioneta Lukașenko îi face treaba murdară lui Putin.
Odată cu sosirea administrației Trump 2.0. la putere în Statele Unite și tăierile masive de fonduri în sectorul umanitar/granturi, acest program de la Yale a fost închis. La acel moment, au început să circule zvonuri că baza de date menționată mai sus ar fi fost ștearsă. Aceste zvonuri au determinat 17 membri ai Congresului american să scrie o scrisoare Secretarului de Stat, Marco Rubio, chiar luna aceasta, în care aceștia îl presează să alinieze sancțiunile americane asupra indivizilor implicați în aceste crime de război cu aliații NATO (în special Marea Britanie) și să permită continuarea documentării (deci a finanțării). Rubio a negat, ulterior, că baza de date ar fi fost ștearsă. Conform New York Times, finanțarea ar fi fost primită de o organizație non-profit din zona de securitate numită MITRE, ulterior aceasta subcontractând către Yale. Reuters a raportat că proiectul ar fi primit, până la urmă, finanțarea pe termen scurt din partea guvernului american.
Chiar și un subiect dureros dar și cu un impact major precum cel al răpirii sistematice a zeci de mii de copii este uneori pierdut prin fluviul de știri de tip breaking news, de alte atrocități sau de crize politice. De fapt, aceasta este marea tragedie a acestor copii. Chiar dacă ar trebui să existe o voință de fier în a-i repatria (și cu siguranță asta există în rândul părinților și a autorităților ucrainene), răul și haosul generat de Federația Rusă pe atât de multe planuri fură din energia care ar trebui să alimenteze eforturile de repatriere.
De asemenea, minciunile deversate în spațiul public, care au amorsat mințile europenilor și ale americanilor în a crede ce scrie pe agenda de lucru de la Kremlin, au deturnat eforturile de a reuni acești copii cu familiile lor. Asta spune multe și despre noi, nu doar despre cei care îi răpesc sau cei care răspândesc aceste minciuni.
Între timp, aceste atrocități se întâmplă uneori la nici 1000 de kilometri de București. Nu am găsit nimic în spațiul public emis de Ministerul Afacerilor Externe sau de Administrația Prezidențială prin care să implice România în aceste eforturi, mai puțin de participarea formală la diverse organizații internaționale. Bucureștiul vine cu explicații că ajută Ucraina dar că mai din umbră, mai mereu mergem pe burtă, strategia noastră națională pe timp de criză, de frica Rusiei, propriei opinii publice sau cine știe ce alt motiv.
Totuși ce ne oprește să ne implicăm în aceste eforturi? Îi este atât de frică guvernului că dacă facem o declarație cu privire la acești copii sau, și mai grav, poate oferim noi măcar o parte din finanțarea necesară continuării documentării acestor copii, se va răscula populația împotriva lor? Vor da rușii o drona peste București în semn de retaliere? Oricum, până acum nu am fost prea buni în a le opri oricum.
45north este un ONG și proiect media online prin care livrăm conținut analitic pe teme ce țin de relații internaționale și politică externă. Încercăm să înțelegem pânza complexă de conexiuni dintre actori statali și non-statali, geografie, istorie, tehnologie, care, în final, ne afectează viețile noastre ca indivizi. Numele 45north face referire la paralela 45, care împarte emisfera Nordică în două, și la citatul din John Spykman conform căruia”istoria se face la latitudinile temperate ale emisferei nordice.”
