Nihil sine Deo

Acest text face parte din cartea XANAX, scrisă de colegul nostru Liviu Iancu, pe care o puteți comanda de aici 

Mă simțeam inutil ca un prezervativ în poșeta unei lesbiene. Venisem pentru două zile la țară să-mi clătesc gândurile, când am aflat că s-a redeschis vechiul bar din sat. Treceam printr-o perioadă proastă și n-aveam chef să vorbesc cu nimeni, dar tentația de a revedea un loc de care mă legau atîtea amintiri a fost mai puternică decât nevoia mea de singurătate. Barul era aproape plin cu tineri gălăgioși pe care nu-i cunoșteam. Nici numele noului proprietar nu-mi spunea nimic. M-am așezat la o masă lângă zid și am cerut o bere. Abia atunci am observat la masa vecină un sac diform de haine vechi, sub care se odihneau încrucișate două cizme de cauciuc. Mi-au trebuit câteva minute să-l recunosc. Era Domnu, pe care nu-l mai văzusem de vreo 7-8 ani. Mut sau pe-aproape. Eu, cel puțin, nu-l auzisem niciodată vorbind.

Din perete mă fixa, încruntat și cu figură tâmpă, Eminem, și mi s-a părut o blasfemie ca zidul pe care, cu ani în urmă, am scris câteva versuri, cu creionul, împreună cu Gigi Țiganu, să fie acoperit acum de creatura asta decolorată.

Gigi îmi propusese atunci să facem o poezie împreună, să scrie el primele două versuri, iar eu pe celelalte.

"Ai plecat cu altul și m-ai dat uitării
Iar acum plâng singur, pradă disperării”

a scrijelit Gigi pe zid cu scrisul lui aplecat spre stânga. Iar eu am continuat:

"Nu-i nimic, femeie, îmi rămân copacii,
Cel puțin aceștia nu iubesc cu cracii!”

- Nu există cuvântul craci în poeziile de dragoste. Ai stricat strofa! Era frumos să vorbești în continuare despre copaci, despre disperare, lacrimi, suferință... Ți-ai băgat cracii în iubirea mea. Nu te pricepi la poezie! Să nu mai scrii!, m-a avertizat Gigi, privindu-mă de sus.

Pe vremea aia Gigi Țiganu bătea spre 30 de ani, avea plete negre soioase și ochii umezi. Părea permanent trist. Avea tot timpul să citească, pentru că nu lucra nicăieri. Își încheiase mariajul cu școala după opt clase și acum, la maturitate, trăia din pensia părinților. Îmi spunea că mama, fosta lui profesoară, îi schilodise destinul. Odată, prin clasa a șaptea, la o teză la matematică, îi dăduse "- 10". Nu 10 pur, așa cum ar fi meritat. Și-atunci a înțeles Gigi că în lumea asta strâmbă nu există dreptate pentru țigani. A renunțat, în consecință, la școală, dar s-a apucat să citească absolut tot ce-i pica în mâini. Ca o completare, scria și poezii. Ne vedeam uneori la cârciumă și îmi recita din el însuși. Scria despre orice, cu ușurința cu care beam eu. Avea o aplecare aparte către fabule. Îl părăsea pe unul nevasta, Gigi era acolo și-i punea drama în versuri. Murea cineva, Gigi îl fixa în eternitate cu cîteva catrene. S-a bătut un vecin cu mă-sa?

"Dacă vrei ca să privești
La scene cavalerești
Du-te-n curte la Predeloaia
Să vezi cum începe bătaia"

Și Ion o lua la pumni pe maică-sa în versuri, ea îl înjura tot în rime, până când o lovitură mai puternică a trântit-o pe baba Predeloaia peste gardul de nuiele de la stradă, care a cedat sub greutatea ei. Poemul se încheia optimist, cu o discuție tehnică între Ion și mă-sa, la finalul luptei:

"-Băi Ioane, ești nebun?
Ai rupt gardul de la drum!
- Lasă, fă, că nu-s dement
Și fac altul de ciment!"

CITEȘTE ȘI Xanax

Citise Winnetou de 10-11 ori, vazuse "Lanțul Amintirilor" de peste 20 de ori, dar nu voia să se oprească aici.
- Am citit joi o carte excepțională. Nu mai rețin cum se numește, dar ți-o împrumut, dacă vrei, mi-a zis într-o seară.
- Despre ce e vorba în ea?
Mi-a răspuns aproape ofensat, ca unui om care nu înțelege ce se întâmplă în jurul lui:
- Are de toate. Tot ce vrei. Răpiri de prințese, răpiri de ducese, capă, spadă, pumni, șuturi...

Însă nu-mi împrumuta niciodată cărți. Nu insistam. Eu voiam să văd oameni. Și erau destui în jur, trebuia doar să deschizi bine ochii. Erau toți acolo în fiecare seară de sâmbătă. Emil al Joiții, Nea Costică, Puiu, Domnu, Bibilandra - fratele lui Gigi Țiganu, Ingineru și Nae, proprietarul barului. Cumpărase ”localul” de la unul, Patronu, dintr-un oraș din apropiere, care muncise câțiva ani în Spania, venise cu bani și-și deschisese afacerea pe care, în cinstea zilelor petrecute departe de țară, o numise "Los Molinos". Numele cârciumii ne mângâia privirile. Mai erau și altele în comună, ”La Maricica”, ”La Sandu” și chiar ”La 6 Kraci”, care se numea așa pentru că proprietarele erau trei surori nemăritate.

Dar nimic nu se compara cu Los Molinos. Era și bar și discotecă. Acolo, într-o seara, când două găști s-au luat la bătaie până când unul a rămas inert pe ciment, Patronu și-a pus mâinile în cap și a urlat: ”Bă, voi vă bateți aici, vă omorîți și va doare-n cur, iar mie îmi închid ăștia discoteca!”. Nu i-au închis-o, chiar dacă două ore mai târziu, în drum spre spital, bătăușul căzut pe ciment murise. A trebuit s-o vândă, totuși, un an mai târziu, după ce în orașul din apropiere a apărut un spaniol grizonant și jovial, care întreba peste tot de un băiat român cu mustață și plete. În câteva zile vestea s-a împrăștiat în toată comuna. Patronul se iubise prin Costa Brava cu spaniolul, îi ceruse bani să-și deschida o discotecă, îi promisese că se întoarce în câteva săptămîni și dispăruse definitiv. Problema spaniolului nu erau banii, ci faptul că încă îl mai iubea pe Patron. Doar că a trebuit să afle surprins că era însurat și avea trei copii. La fel de mirată a fost și soția Patronului. Copleșit de rușine, a vândut rapid Los Molinos și a dispărut din localitate, fără nevastă și copii. Peste ani, câțiva oameni din sat, plecați la muncă în Spania, aveau să jure că i-au văzut mustața la volanul unei limuzine lungi ”cât patru Dacii”. Era îmbrăcat ca un general, avea și caschetă, povesteau ei. Era clar că ajunsese din nou bogat.

Nae a cumpărat discoteca, a înlăturat o parte dintre literele din nume și a rămas doar ”Mol”, pentru că auzise el că ”mol” e un loc unde se duc oamenii cu obraz subțire. A păstrat, însă, intacte, palmierul și soarele ștrengar de pe siglă.

Inginerul era singurul intelectual din bar, dar nu vorbea niciodată despre lucruri metafizice, ca Gigi Țiganu. Știam doar că lucrează la ”Petrol”, ca e alcoolic și că dă oricui să bea, cu condiția să-i asculte povestea. Cu câțiva ani în urmă, pe când lucra în București, se îndrăgostise de o studentă pe care o ajutase să termine facultatea, adică îi cumpărase examenele din ultimul an, și se mutase cu ea într-un apartament unde începuseră să-și facă planuri de viitor. Inginerul avea 42 de ani, ea 25. Îi găsise de lucru la firma unui prieten. Doar că după câțiva ani, tânăra îl părăsise pentru un coleg de serviciu cu care îl înșela de multă vreme. Inginerul, îndrăgostit și îndurerat, a căutat-o de câteva ori la firmă, cu garoafe roșii și cearcăne.

- Nu m-a deranjat că m-a părăsit, nici că n-a mai vrut să ne mai vedem sau s-o mai caut, ci că mi-a zis, după cât știe c-am iubit-o de mult, s-o las în pace, că îi stau ca un ghimpe în cur.
Inginerul povestea și bea. Ochii lui tulburi, încercănați, sclipeau doar când își amintea de ea.
- Și acum mă simt ca un ghimpe. Sunt un ghimpe în curul lumii, ofta Inginerul, cu privirea redevenită opacă.

Nu doar Inginerul le făcea cinste tuturor. Uneori îl vedeam și pe Nea Costică la câte o masă, fredonând ușor o romanță, iar cei câțiva colegi de pahar tăceau întotdeauna, duși pe gânduri. De fiecare dată în jurul lui era liniște. Îmi spusese Nae, noul patron, odată, că dacă vreau să beau gratis să mă duc la masa lui Nea Costică, dar să nu spun nimic. M-am așezat, cei din jur nu scoteau niciun sunet, dar n-am rezistat mai mult de câteva minute și l-am întrebat de ce nu vorbește nimeni.
- În general, omul îți dă să bei ca să-l asculți și să-l înțelegi. Eu îi cinstesc pe ăștia nu să mă-nțeleagă, ci să tacă.
Nu mai auzisem pe nimeni care să-și dorească să taci lângă el. Preferam să beau pe banii mei de student și să vorbesc ce vreau eu.
- Uite, d-aia-mi place mie de Domnu. Că nu zice niciodată nimic, mi-a mai spus Nea Costică înainte să mă ridic, în liniște totuși, de la masă.

Domnu era cel mai sărac de acolo, un baiat de vreo 24-25 de ani, cu un picior mai scurt și cu mustăcioară. Purta, indiferent de anotimp, cizme de cauciuc. Putea să tacă ore în șir lângă Nea Costică, la fel cum asculta impasibil povestea Inginerului cu ghimpele. Dacă ajungeai să bei cu Domnu, erai considerat în sat distrus incurabil. Erai ratatul absolut.

CITEȘTE ȘI Și criminalii hrănesc pisica cu lapte

Dintre toți prietenii mei de pahar de atunci, cel mai apropiat ca vârstă îmi era Bibilandra. Vioi, inteligent, practic și fără nimic din melancolia fratelui său, Gigi Țiganu. Pe vremea aia îl trimiteam ca pețitor la diverse fete din discotecă. Știa tot ce mișca în comună.
- Bibilandra, cine e aia blondă de lângă ușă?
- Frate, nu e de nasul nostru. E din Târgoviște!, mă descuraja el.
- Dar aia cu burta goală, care dansează?
- P-aia las-o-n pace. Are SIFILIX!
Mi-a recomandat, totuși, o brunetă vioaie, cu ochi migdalați. A acceptat s-o abordeze el în numele meu și a țâșnit spre ea. S-a întors după câteva minute de negocieri.
- Mi-a zis că așa, ca idee, îi place de tine, dar vrea o relație de lungă durată.
- Și tu ce i-ai răspuns?
- I-am spus așa: "O oră ți se pare lungă durată?”

Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plină. El se îngrășase, iar fața îi lucea fericită. Într-o noapte târziu, când la mese mai rămăseseră doar profesioniștii, Nae mi-a făcut cu ochiul și mi-a zis:
- Directore, am auzit că-ți place să citești. Îmi lămurești și mie ce scrie aici?, și a scos din porfofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.
- The United States of America, i-am spus, citind rar.
- Nu acolo. Jos, ce scrie?.
- Păi zice așa: "One hundred dollars”.
Nae a zâmbit, s-a lăsat pe spate și a comandat whisky pentru toată lumea. Un an mai târziu a invitat niște stripteuze din Basarabia să danseze în "Mol" și în săptămâna următoare a lăsat totul baltă, a vândut afacerea și a plecat cu una dintre ele în Italia. S-a întors după șase luni singur, fără bani, slab și cu barbă. Nu și-a mai revenit niciodată financiar. Când m-am întâlnit cu el, peste alți ani, vindea pești prin sat, direct din portbagajul unei Dacii.
- Am găsit un bănuț pe jos și nu înțeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită-te tu, că ai ochii mai buni, m-a rugat.
Era un medalion ruginit pe care scria doar atât: “Nihil sine Deo”.
I-am spus:
- Uite ce zice: "Până la urmă va fi bine". E în latină.
Fața i s-a luminat ca pe vremuri.
- O fi vreun semn, mi-a zis râzând și mi-a făcut complice cu ochiul, ca-n vremurile bune.

Trecuse o viață de atunci, dar îmi aminteam toate astea ca și cum ar fi fost ieri. Din perete, Eminem mă amenința cu degetul. Ca și cum ar fi înțeles că viața mea e o mare minciună, ca și cum știa că am ajuns un inginer al dezastrului, un ghimpe în curul vieții mele. Simțeam nevoia să vorbesc, să povestesc, să mă asculte cineva. În jur se discuta aprins despre meciul de fotbal pe care echipa comunei îl jucase de dimineață în divizia “Onoare”. M-am ridicat și m-am dus la masa la care stătea, la fel de singur, Domnu. L-am invitat să bea ceva cu mine și, când s-a ridicat, mi-am amintit că era și șchiop.

Domnu s-a așezat, a sorbit încet din paharul cu vodcă, și-a sters mustața cu mâneca și l-am auzit vorbind pentru prima oară:
- A murit și Ingineru în vară. A făcut atac cerebral. Vezi tu cum e viața asta? Azi ești, iar mâine nu mai ești, ca și cum n-ai fi fost niciodată.
- Dar Gigi Țiganu ce mai face? Mai scrie poezii?
Domnu a continuat fără să mă asculte și atunci m-am întrebat dacă nu cumva e surd, nu mut:
- Noroc c-a venit Revoluția și au mai murit din oameni, că altfel se înmulțeau și se mâncau între ei, ca șobolanii.
L-am prins de umeri și l-am scuturat. Voiam să mă asculte, nu să vorbească el.
S-a uitat la mine și mi-a zis încet, ca și cum ar fi dezvăluit un secret teribil:
- Cel mai tare din lume a fost Ceaușescu. Dar mai tare decît el e Uniunea Europeană.
- Domnule, lasă politica. Zi-mi ce mai știi de prietenii noștri de pe vremuri!
Domnu s-a ridicat ușor și s-a retras șchiopătând la masa lui. Iar de acolo a urlat la mine prin zgomotul barului și sub privirea critică a lui Eminem:
- Nu te pui cu Uniunea Europeană!