"IMM-urile sunt cel mai riscant debitor bancar… Băncile nu-și mai permit riscuri. Și, atunci, își vor îngusta aria de creditare către acele zone unde riscurile sunt mai mici, acolo unde performanța de rambursare a creditului este mare: credite ipotecare, credite către companiile mari, statul român și eventual credite de consum, acolo unde marja permite acoperirea riscurilor prin volum", a subliniat Olteanu (Agerpres).
Dacă așa se vede lumea prin ochii unui viceguvernator BNR, aruncând la grămadă oamenii de afaceri români și catalogându-i drept “cel mai riscant debitor bancar”, nu e de mirare că sectorul companiilor mici și mijlocii din România nu se dezvoltă la viteză și în condițiile optime. De ce sunt privite însă IMM-urile astfel? Pentru că da, exprimarea domnului viceguvernator Bogdan Olteanu este o chintesența a convingerilor mai marilor băncilor comerciale din România, bazate evident pe analiza portofoliilor pe care le-au dezvoltat. Care e explicația acestora referitoare la situația creată? A cui e vina pentru rezultatele din bilanțurile băncilor? Evident, a clienților, a IMM-urilor!!!
La fiecare examen pe care îl am cu studenții de la Master Management din ASE, pe lângă subiectele clasice, strecor și unul "excentri" : “Determinați un proces care nu funcționează în oranizația dumneavoastră și spuneți cum ar trebui procedat pentru a elimina acea problemă”. Surpriza pentru studenți e foarte mare atunci când, explorând împreună problema descrisă și mergând pe firul logic, ajungem în cvasitotalitatea cazurilor să identificăm următoarea cauza majoră lipsa de implicare sau de experiență sau de cunoștințe a top managementului.
Ei bine, în opinia băncilor, pentru lipsa de performanță în domeniul creditelor acordate IMM-urilor, clienții sunt de vină. Clienții sunt de vină pentru că n-au mai putut plăti ratele care s-au dublat/triplat din cauza riscului valutar, a dobânzilor care au juns în 2008-2009 la 70-80% (cât timp a sărit Robor-ul), clienții sunt de vină că ideile proaste pe care le-au avut au căpătat finanțare imediat dacă aveau garanții reale (case, terenuri) suficiente, tot clienții sunt de vină că multe business-uri de top au crescut fără ajutorul băncilor, la un ritm mai lent, pentru că antreprenorii nu aveau destule astfel de case pe care să le lase în garanții.
Tot clienții (mă refer la cei cinsitiți) sunt de vină pentru numeroasele cazuri de fraudă în care administratorul unei societăți putea liniștit să înființeze firmă după firmă, să ia credit după credit dacă știa pe cineva în bancă să-l susțină, iar apoi să dispară, lăsând neplătite facturile pe care le avea de achitat.
Cu asemenea explicații facile, dar extrem de neadevărate, s-a construit cea mai ciudată realitate economică din România: industria bancară este singura industrie din România în care este posibil să rămâi la conducerea unei firme private în condițiile în care ai făcut-o praf, înregistrând an după an pierderi (ca o paralelă între industrii, își imaginează cineva că CEO-ul unei companii din industria berii, sau din telefonie ori IT va rămâne în funcție după câțiva ani consecutivi de pierdere?).
Dacă la această imagine mai adăugăm și faptul că băncile fac parte dintr-un oligopol atât de puțin controlat (vezi exemplul cu plățile valutare din articolul anterior), prăpastia între bonusurile încasate și performanță managerilor este și mai vizibilă. Am spus întotdeauna că rata creditelor neperformante reflectă calitatea vânzărilor unei bănci. Dacă vrei să ai un portofoliu performant, trebuie să înțelegi business-ul clienților tăi, să evaluezi performanța afacerilor acestuia și riscurile aferente, să cuantifici în ce măsură sprijinul financiar pe care îl acorzi va contribui la bunăstarea clientului tău. Se întâmplă acest lucru, cu regularitate, în băncile noastre?
Întrebați-i pe cei care se duc să acceseze un credit: câți dintre bancheri vin să viziteze și altceva decât garanțiile, câte dintre întrebările analiștilor au legătură cu viață reală, specifică fiecărui domeniu în parte, și câte au legătură doar cu balanțele/bilanțurile și garanțiile lor (întrebări copiate din manualele de analiză financiară, traduse de cele mai multe ori fără a fi ‘localizate’)?
Fără îndoială, veți întâlni în bănci și oameni din prima linie al căror portofoliu este extrem de curat. Sunt, de exemplu, manageri de relații sau directori de sucursale care acționează în același mediu economic, au aceleași produse și utilizează aceleași resurse ca toți ceilalți și, cu toate acestea, au rezultate remarcabile: vânzări consistente, rate ale creditelor neperformante apropiate de zero, relații foarte bune cu clienții. De ce, în cazul lor, IMM-urile nu sunt “cel mai riscant debitor bancar”, ci mai degrabă cel mai profitabil segment de clienți (spre deosebire de un client persoană fizică ale cărui operațiuni cu banca sunt limitate sau de un client corporate, a cărui putere de negociere împinge băncile spre profituri foarte mici, IMM-urile sunt generatoare de operațiuni multiple și de resurse financiare cu cost aproape zero)? De ce nu se dezvoltă lucrurile în această direcție? De ce nu se face o replicare a modelului unei celule (unități bancare) de success la nivelul întregii bănci pentru a construi portofolii performante?
Să ne întoarcem la exemplul cu studenții de la ASE: urmând același procedeu constatăm că, la nivelul managementului superior, preocuparea majoră nu este față bunul mers al companiei ci, mai degrabă, față de rapoartele (excel-urile) pe care trebuie să le facă, (având și o cugetare pentru asta: “nu ești ceea ce faci, ești ceea ce raportezi”). Mandatele pe termen foarte scurt (2 ani), bonusurile foarte mari, lipsa unei concurențe veritabile în domeniu, lipsa unor organisme care să le limiteze câștigurile abuzive (vezi procesele pierdute în lanț sau comisioanele enorme percepute pentru tranzacțiile simple etc.), câștigul facil din afacerile cu statul (cumpărarea de titluri de stat e o afacere cu statul până la urmă), toate acestea conjugate mută focusul top managementului de la partea grea a misiunii, care necesită investiții și care are nevoie de timp pentru a fi implementată, spre partea ușoară, evident nocivă pe termen lung, atât pentru bănci cât și pentru societate.
Nu-și dorește aproape nimeni să implementeze strategii de succes pe 4-5 ani atât timp cât, pentru a-și încasa bonusurile enorme, rezultatele trebuie să apară în primul an. E pur și simplu hilar: dacă analiștii unei bănci ar evalua modelul de business al propriei companii, în mod sigur nu ar aviza pozitiv o cere de finanțare venită din partea acesteia.
Privite din afară, băncile par că uită menirea lor fundamentală și își amenință singure viitorul, aruncând copilul odată cu apa murdară din scăldătoare.
Acum 15 ani, tinerii absolvenți ai ASE considerau băncile locale drept ‘comuniste’ și se uitau cu interes enorm la noii actori care intrau pe piață bancară din România. Dacă îi întrebi astăzi pe acei tineri, după 15-20 ani de ‘banking’, care mai e situația, concluzia e fix invers: băncile care au performat în această perioada, care s-au adaptat pieței și care au obținut profit sunt băncile cu capital românesc și, mai important, cu management în principal românesc, care au finanțat preponderent IMM-uri. Vedetele, exemplele, modelele au avut în acest timp performanțe modeste, comportamente abuzive și ani la rând de pierderi, generate de portofolii de credite neperformante de dimensiuni incredibil (de mari), valorificate ulterior la prețuri incredibil (de mici).
Gabriel Crețu este managing partner al companiei de consultanță financiară Adwisers și profesor asociat la ASE București.
