De câte ori închid ochii văd mașini. Văd claxoane și faruri. Conduc atât de mult prin București, încât am căpătatat moacă de taximetrist. Moacă și gesturi. Înjur continuu, pe ăla din față pentru că merge prea încet sau pune frâne, pe ăla din spate că nu ține distanța și pe ăia din lateral că nu se asigură când schimbă benzile. Depășesc coloana pe linia de tramvai și înjur și tramvaiul, care mă claxonează din spate. Mă dau jos din mașină în parcare, îmi troznesc oasele înțepenite, visez la o șaorma și mă mângâi pe burtă din două-n două minute, așa cum Michael Jackson se atingea pe prohab în timp ce băga în marșarier pe scenă.
Zilele astea de până-n Paște a fost cel mai rău. Mașinile au invadat tot, străzi, trotuare, linii de tramvai și parcări. Doar pe blocuri și în copaci n-am văzut mașini, dar e drept că nici nu m-am uitat prea bine. Uneori, blocat în trafic, mă cuprinde groaza. Mă văd înconjurat de bucăți mari de fier, care se mișcă și care m-ar putea izbi oricând și din orice parte. Și-atunci mă găndesc că fiecare cutie de fier pe roți are o poveste sau mai multe. Și încetează să mai fie carcase reci și amenințătoare, transformându-se în niște vietăți simpatice, cu bucuriile și problemele lor.
Mașina mea are atât de multe de povestit încât pare mai mult o carte decât un mijloc de transport. Într-o zi i-am zgâriat destul de urât o ușă. La service, în București, mi-au spus că mă costă 700 de lei reparația. Mi s-a părut enorm.
- Vino la Târgoviște, m-a ademenit un prieten, că am aici un meseriaș care te rezolvă mult mai ieftin.
Am plecat într-o vineri seară. Am dormit acasă, la țară, la 20 de kilometri de Târgoviște, m-am trezit la 7 dimineața a doua zi, iar la 9 m-am întâlnit cu meseriașul. S-a rotit în jurul mașinii și, în timp ce eu mă frecam pe burtă, în stilul taximetriștilor, el și-a dus gânditor mâna la bărbie, ca Liiceanu, și a emis, scurt, verdictul:
- 450 de lei.
Odată cu suma, la mine a răzbătut și un damf nu foarte discret de alcool.
- Cam mult, zic.
- Da, dar ți-o fac poză, Neckermann. Ia uite, e zgâriată și bara, și pragul e puțin ciupit... Le fac pe toate în banii ăștia, iar la ora 3 e gata.
M-am uitat la el și mi-a inspirat încredere. Oamenii cu fața lată și ochi albaștri sunt cinstiți și inofensivi. Am zâmbit ca pentru mine, mulțumit de raționament, și i-am dat cheile de la mașină. Și le-a strecurat în buzunar nepăsător, iar pe mine m-a curentat o umbră tardivă de îndoială.
- Dar cum puteți s-o vopsiți până la 3? Ăia din București zic că trebuie s-o țină trei zile într-un fel de cuptor, ca să se usuce vopseaua...
- Avem un aparat special, m-a liniștit meseriașul.
Nu prea reușisem să dorm noaptea trecută. Calitatea somnului meu depinde mult de câine, care în seara trecută băuse cam multă apă. Îl presa vezica, dar ghinionul meu a fost că și-a calculat perfect cum să și-o golească astfel încât să mă trezească din oră-n oră, ca să-l scot în curte.
Târgoviștea arată în diminețile de weekend ca Hiroshima pe 7 august '45. Străzile sunt pustii, iar senzația de oraș bombardat plutește în aer. Nici nu-și putea găsi Ceaușescu un loc mai potrivit unde să moară de Crăciun. Dar dacă nu te-a arestat nimeni, cel mai bun lucru pe care poți să-l faci dacă ești nevoit să aștepți șase ore în oraș e să mergi undeva și să dormi. Era simplu. Soră-mea locuiește în Târgoviște. Am sunat-o.
- Vin și eu la tine și dorm câteva ore, zic. Apoi i-am povestit scurt despre mașină și meseriaș.
- Vino. Sper că nu ești și cu câinele.
- Ba da.
- Atunci să nu te prind pe-aici. Vrei să ia copilul vreo boală de la el?
Așa e sora-mea. O tipă dură. Am insistat. A început să plângă la telefon.
- Ție nu-ți pasă niciodată de ce cred eu. Ți-am zis de o mie de ori că nu-mi place de câinele ăla! De ce mi-l bagi pe gât?
În urmă cu 23 de ani o văzusem fumând pe ascuns la o terasă în Găești. În generozitatea mea n-o pârâsem alor mei. Acum regretam.
CITEȘTE ȘI Nu contează ce ai sub rochie Dar un ziarist adevărat se descurcă și-n deșert. Am sunat la Valahia. Un hotel de două stele mi s-a părut cea mai ieftină variantă, în afară de dormitul moca pe o bancă în parc.
- Costă 71 de lei pe noapte, mi-a răspuns doamna de la recepție. Simțeam în glasul ei suspiciunea că prețul mi se va părea prea mare.
- Și am voie și cu un câine?
- Cu un câine??? Nu.
- De ce?
- Pentru că a mai venit odată cineva cu un câine și ne-a mâncat cearșafurile.
Am lăsat-o să înțeleagă că sunt un tip generos, pentru care banii sunt cea mai mică problemă. Până la urmă m-a primit, dar abia după ce i-am promis că nu mă decazez înainte să verifice cearșafurile. I-am dat 100 de lei.
- N-am rest, îmi zice și-mi întinde cheile.
La lift mai aștepta și un tip negricios, în geacă de piele. În orașele din provincie, majoritatea tipilor care umblă prin hoteluri sunt negricioși și în geci de piele.
- Nu urcați în ăla, îmi spune.
Tocmai se deschisese liftul din stânga, singurul luminat. Cel din dreapta era deschis deja, dar n-avea lumină.
- E mai sigur ăsta din dreapta, zice negriciosul. Ăstalant se oprește între etaje.
Am urcat cu el și cu câinele în liftul întunecat. A bătut cu pumnul în perete și a început să pâlpâie o lumină. Nu-mi place lemnul în combinație cu spațiile mici, iar liftul îmi dădea senzația de sicriu zburător.
- Unde mergeți?
S-a gândit puțin.
- La 2.
Eu aveam camera la etajul 4.
Negriciosul începuse să se foiască în lift. Se uita cu un ochi la mine și cu altul la Ares.
- Mușcă?
- Doar dacă se enervează sau dacă se ia cineva de mine, zic eu, preventiv.
A tăcut și a coborât la doi. Când s-au deschis ușile mi-a mărturisit:
- Am și eu acasă o pisică.
Nu știu dacă mi-a spus asta ca să empatizeze cu mine sau dimpotrivă.
Camera era mică, cu două paturi studențești ale căror cearșafuri se îmbibaseră de praf și de transpirație uscată. Un televizor agoniza agățat pe perete - o marcă incertă, din pat am reușit să citesc ceva gen "Kokorov", iar pe măsuță se plictisea un fel de ulcior de sticlă. Pe o noptieră, într-un colț, zăcea abandonată o vază fără flori. Ares s-a uitat suspicios la paturi. Le-a mirosit pe rând și a strâmbat din nas. A dormit prin multe hoteluri, dar niciunul nu se apropia de Valahia ca grad de confort, nici măcar alea de pe litoral. În baie mirosea a mâncare, iar în cameră a toaletă. M-am aruncat în pat, dar nu reușeam să adorm. N-aveam nicio carte la mine. Am încercat să aprind televizorul, dar nu mergea. Probabil că e de decor, ca vaza goală, m-am gândit. Ares se instalase între paturi și dormea cu nasul în blană.
A trebuit să butonez o jumătate de oră telefonul până mi-a venit ideea câștigătoare. Știu un tip de la un ziar care scrie editoriale economice cu titluri lungi, de câte 30-40 de cuvinte, care mă plictisesc teribil. I-am căutat textele și la al șaselea titlu visam deja că sunt un criminal în serie care vânează editorialiști. După câteva ore, când a sunat alarma, nu știam exact unde sunt. Am deschis fereastra, dar nu m-am dumirit din prima. Târgoviștea are o urâțenie comună și ai putea s-o confunzi oricând cu Titu, Ploiești ori Buzău.
Când am coborât am evitat lemnul și spațiile mici și am luat-o la vale pe scări.
- Aștept aici până mergeți în cameră să vedeți dacă a mâncat câinele cearșafurile.
- Nu e nevoie, e ok, a zis doamna de la recepție.
- Sigur?
- Sigur, sigur. Ne mai uităm și noi la ...
- Mulțumesc, i-am zis mândru că am o figură credibilă.
- ... ne mai uităm și noi la câine. Ăsta al dumneavoastră pare așa, cum să zic, mai calculat.
Mai aveam o oră până la întâlnirea cu meseriașul. M-am postat la o terasă în centrul vechi. Centrul vechi al Târgoviștei înseamnă, de fapt, o stradă lungă - sau scurtă - de 25 de metri. Un pește la grătar și-o apă pentru mine, un orez, un piept la grătar și-o apă pentru Ares. Peștele era uscat și ars, și l-am mâncat uitându-mă cu invidie la orezul lui Ares.
- 65 de lei, zice ospătarul.
I-am dat 100.
- Opriți 75, îi spun.
- Aaaa, s-a plesnit dramatic peste frunte. N-am să vă dau rest.
- Și n-aveți unde schimba?
- Cam greu, zice.
I-am lăsat 100. Mi-am făcut calculul: 450 de lei "meseriașul", 100 de lei hotelul, 100 masa, 100 de lei benzina, deci 750 de lei. Iar la București mi se păruse scump să repar ușa cu 700 de lei, și nu la un "meseriaș", ci la cel mai bun service Hyundai. Încercam să-mi storc creierii ca să găsesc măcar un avantaj, ceva care să-mi atenueze certitudinea că sunt un cretin. M-am tot gândit, dar singura concluzie era asta: plătisem 50 de lei în plus și pierdusem o zi ca să vin și să dorm câteva ore într-un hotel de două stele din Târgoviște, unde aerul mirosea a toaletă și cearșafurile a transpirație.
Meseriașul mi-a predat mașina roșu la față și mulțumit. Damful de alcool se întețise și răzbătea și când avea gura închisă. M-a izbit când mi-a dat cheile.
Era perfect, nu se mai vedea zgârietura. M-am uitat cu atenție și-am observat că nu reușise să acopere toate juliturile.
- Uitați, aici jos pe bară. Aici n-ați vopsit-o.
- Păi aproape că nu se vede.
- Și oglinda asta e julită puțin. Trebuia vopsită și ea.
- De oglindă nu mi-ați zis.
- Pragul l-ați făcut?
- Făcut!
- Dar parcă aici, la prag, vopseaua e încrețită. Parc-ar fi niște stropi.
- Nu se uită nimeni cu atenție la pragul matale.
I-am dat banii cu inima strînsă.
- Mai trebuie, zice.
- Cum?
- Mai trebuie 15 lei de taxi, că am venit și v-am adus mașina aici, la botul calului. Trebuie să mă întorc și eu.
- Vă duc eu.
- Doamne ferește, nu urc cu câinele ăla în mașină. Nu vedeți ce ochi dușmănoși are? Dacă sare pe mine?
I-am dat banii.
A oprit un taxi și, în timp ce se urca în mașină, n-am mai rezistat:
- Sunt foarte nemulțumit de munca dumneavoastră.
N-a zis nimic. A închis portiera și i-a spus taximetristului unde merge. Am rămas în stradă, uitându-mă lung la taxi, iar dinspre Bucegi a început să sufle un vânt rece, care mi-a fluturat pletele.
- Ce mă fac dacă începe ploaia, am urlat la el, ca să mă audă prin ușa închisă.
Mașina a pornit, iar meseriașul a deschis ferastra și mi-a răspuns calm, ca un psihiatru care discută cu un pacient mai agitat:
- Haideți să fim și noi puțin mai optimiști!
Îmi venea să mă dau cu capul de parbrizul mașinii, dar aș fi avut nevoie de un alt meseriaș ca să-l repare. Am plecat spre București. Cerul se întunecase și norii se aglomeraseră unul în altul, ca mașinile la semafor. La ieșirea din Târgoviște am văzut un om scund și gras, care făcea autostopul. "Noi, ăștia grași, avem de toate, mai puțin organe sexuale", îmi mărturisise odată un prieten. De-aia sunt grașii ironici și glumeți, pentru că încearcă să ascundă adevărul. Am oprit și am deschis geamul. Măcar să fac o faptă bună, după o zi în care totul mi-a mers pe dos.
- Mergeți la București, l-am întrebat.
Alerga gâfâind spre mine, iar hălcile de carne îi tremurau ca frunzele unui plop. Când s-a apropiat mi-a zîmbit cu toată față, o față lată și cumsecade, pe care sclipeau doi ochișori blânzi și albaștri, care mi-au amintit de meseriaș.
- Du-te, bă, în mă-ta, i-am zis și am demarat în trombă.
Și am dat muzica tare, ca să nu mai aud ploaia, care tocmai începuse, cum tropăie pe tabla mașinii.
