Va combina energia curată cu tehnologia, cercetarea cu producția, competența cu viziunea. Iar noi avem de ales: facem eforturi să redevenim o țară care produce, sau rămânem un consumator marginal, prins între birocrația europeană și competiția globală. Eu aleg prima variantă.
De peste trei decenii, România trăiește modelul dezvoltării bazate pe consum. În loc să construim și să producem, am cumpărat și importat. Treptat-treptat, statul a renunțat la orice strategie industrială, preferând să lase piața să decidă. În absența unui proiect economic (industrial) național, piața a decis că e mai simplu să vindem materie primă și să cumpărăm valoare adăugată. Rezultatul? Avem azi o economie dezechilibrată, dependentă de importuri, cu orașe industriale transformate în insule de sărăcie.
Între timp, lumea s-a schimbat radical. Europa, prinsă între birocrația proprie și competiția dintre Statele Unite și China, se luptă să-și recapete competitivitatea și autonomia industrială. SUA pompează miliarde în reindustrializare și blochează importuri prin taxe vamale și prin politicile „America First” iar China construiește cu mare viteză noi și noi lanțuri de valoare controlate de stat. Europa? Se mișcă lent, sufocată de reglementări comunitare și dependențe externe. În acest context, România are o singură opțiune realistă: să redevină o țară care produce. Altfel, riscăm să rămânem o periferie de consum într-o Europa care își reorganizează prioritățile.
Primul pas pentru o industrie românească a viitorului este elaborarea unei strategii naționale de reindustrializare pe termen lung, un plan de țară asumat de toate forțele politice, nu un program electoral. Trebuie să fixăm domenii prioritare – energie verde, microelectronică, AI, biotehnologii, industria medicală, robotică – și obiective măsurabile: creșterea ponderii industriei în PIB la 40% până în 2035, crearea a sute de mii de locuri de muncă în sectoare tehnologice. Alte state din Europa Centrală au demonstrat că o strategie clară și stabilă poate transforma economii post-tranziție în hub-uri industriale moderne.
Al doilea pas privește energia. Nu putem avea industrie fără energie accesibilă, stabilă și competitivă. Trebuie să trecem de la paradigma „energie pentru consum” la „energie pentru producție”. Resursele din Marea Neagră, energia regenerabilă, rețelele inteligente – toate trebuie puse în slujba industriei. Energia trebuie să devină catalizatorul reindustrializării, nu produsul ei secundar.
![Opinii: De ce ROMÂNII EDUCAȚI IUBESC [ cel mai ] mult FRANȚA? De ce Românii needucați – și între ei se disting mai nou suveranist-izolaționiștii anti-U.E. - URĂSC [ cel mai tare ] aceeași Franță?](http://i0.1616.ro/media/2/1521/18546/21764961/1/1516250649192-1.jpg?width=151)
La fel de importantă este valoarea adăugată produsă local. Exportăm metale rare (litiu, cupru) și cereale brute, în timp ce importăm baterii, microcipuri și produse finite. Trebuie să închidem acest cerc vicios și să devenim o țară care transformă resursa în produs. Adevărata independență economică nu vine din deținerea resurselor, ci din folosirea lor inteligentă.
Nici o industrie nu există fără oameni. România are nevoie de o reformă a educației tehnice și profesionale, de școli duale, de universități conectate la realitatea economică, nu la teorii sterile. Trebuie să reconstruim puntea dintre educație, cercetare și industrie, astfel încât ideile să devină produse, iar tinerii să nu mai caute sens profesional doar peste graniță. Un program național de „brain regain”, care să readucă acasă ingineri și cercetători, ar fi nu doar o declarație de intenție, ci un act de supraviețuire economică.
Apoi, avem nevoie de “hub-uri industriale” regionale, fiecare specializat într-un domeniu strategic. Hunedoara și Galați pot redeveni centre pentru materiale verzi și siderurgie modernă, Cluj și Iași – hub-uri pentru microelectronică și IA, Constanța – platformă energetică și biotehnologică offshore. România poate trece, astfel, de la o geografie a ruinelor la o “geografie a competențelor”, interconectată prin infrastructură, energie și rețele digitale.
Dar pentru ca aceste - și oricare alte- investiții să fie posibile, avem nevoie de stabilitate fiscală. Schimbările arbitrare de impozite și taxe și reguli sunt cel mai eficient mod de a speria investitorii. E timpul pentru un cadru fiscal fix pe minim zece ani, pentru digitalizarea completă a administrației și pentru stimulente clare în domeniul inovației. În paralel, propun crearea unui “Fond suveran pentru industrie și inovare”, dând un alt sens redevențelor de tot felul și unor fonduri europene, care să cofinanțeze proiecte industriale mari – de la fabrici de baterii și microcipuri la infrastructură verde.
Și să nu ignorăm deloc necesitatea unei diplomații economice active. Într-o lume în care investițiile strategice se decid prin relații și credibilitate, ambasadele României trebuie să devină instrumente economice. Trebuie să negociem în cadrul Uniunii Europene atragerea de proiecte industriale majore către teritoriul nostru și să construim parteneriate tehnologice cu SUA, Germania, Japonia, Coreea de Sud.
Reindustrializarea nu este un vis romantic, ci o obligație să scoatem țara dintre ruinele tăcerii economice și să-i oferim efervescența industriei viitorului.
Daniel Apostol este editorialist și analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
