Acest text face parte din cartea XANAX, scrisă de colegul nostru Liviu Iancu, pe care o puteți comanda de aici
"Comandantul Vartolomei, membrii echipajului și cei 12 pasageri au murit la impactul cu solul. Comandantul avea peste 10.000 de ore de zbor". Închid ochii și strâng tare mânerul scaunului. Centura îmi intră în burtă. Urmează să decolăm, e primul meu zbor, avionul e minuscul și cu elice, dar nu asta e cel mai grav. Pe comandant îl cheamă Vartolomei. Simt miros de colivă în numele lui. De biblie, de vechi. Miros de tragedie. Un prieten zburase și el pentru prima oară cu o lună în urmă și pe comandantul lui îl chema Grigore. Cum să te ducă Grigore în siguranță la Cluj, se gândise el. În plus, când și-a luat viteză pe pistă, avionul a făcut o buclă scurtă, dar s-a redresat rapid. "O fi ocolit vreun câine", i-a zis vecinul de scaun prietenului meu. Fusese groaznic.
Nu cred că Vartolomei va fi în stare să treacă peste Carpați. Nu pot respira și mă uit spre geam. Ce bine ar fi dacă s-ar putea deschide. Închid din nou ochii și încerc să mă rog, dar nu știu nicio rugăciune. Repet mecanic câteva cuvinte: "Tatal nostru care esti în cer". Oare era "în ceruri"? Avionul pleacă greoi de pe loc, clătinându-se. Suntem 11 ziariști și Mircea Dinescu. "Dinescu, mort într-un accident aviatic în timp ce zbura spre Oradea. Poetul urma să preia conducerea postului TV deschis de controversații frați Micula. În avion erau și 11 jurnaliști". Avionul se oprise la capătul pistei, dar parcă se balansa și stând pe loc. Cât de instabil o fi în aer, dacă pe pământ e așa? Cineva îmi spusese cu câteva zile în urmă să-mi păstrez calmul, chiar dacă vor fi turbulențe. Se va clătina puțin, dar nu va fi mai rău decât în autobuzul 335. "Păi și în 335 mi-ar fi teamă dacă s-ar zgâlțâi prin aer", am zis. Avionul pleacă pe pistă în viteză. Mă uit la ceas. E 10:13. Sigur e în urmă. Cred că e 10 și 14.
Mi-e frică. Mă gândesc să închid ochii, dar îi am deja închiși. Îl simt cum se desprinde de pământ și urcă. Inima îmi bate în gât și în tâmple. Și în stomac. Am inimi peste tot. Întredeschid ochii și mă uit, cu groază, în jos. Văd case, dar nu recunosc zona. O fi Baloteștiul? Avionul tot urcă. Se aude un zgomot și se aprinde o lumină. O nouă inimă începe să-mi bată, în buza de sus, de data asta. Peste o vreme avionul începe să se scuture violent. La două scaune mai în față poetul Dinescu citește un ziar. E mai liniștit decât mine în fața calculatorului, la serviciu. E mai mult decât calm, e plictisit. "Moartea citește ziarul" parcă era o poezie a lui. Ce insensibil e, îmi zic invidios. Oricum, n-are față de poet, ci de arendaș, mai degrabă. Asta a și devenit mai târziu, deși lumea tot poet îl numește. Gândindu-mă la el uit puțin de frică și inimile parcă bat mai domol. Oare ce poezii de-ale lui mai știu? Pe-aia cu "sunt tânăr". "Sunt tânăr, doamnă, vinul mă știe pe de rost". Îngheț. Acum înțeleg clar la care "doamnă" se referea. Sunt tânăr, Doamnă. Nu vreau să mă prăbușesc acum. Urechile mi se înfundă și respir din ce în ce mai greu. Trag cu coada ochiului pe geam și văd din când în când munți, case și drumuri. Uneori nu văd nimic. Doar nori. Nu-mi mai aud nici gândurile de zgomotul inimilor.
Cu un an în urmă, un avion chinezesc se prăbușise în mare și muriseră 200 de oameni. Eram la serviciu când am aflat. "A căzut un avion", a spus cineva. Un coleg, doar pe jumătate atent, a întrebat: "Și, a căzut rău"?
Am ajuns la Oradea cu urechile înfundate, ochii injectați și inimi bătându-mi în tot corpul. Am vizitat fabricile de sucuri ieftine, de biscuiți, de napolitane și de vodkă ale fraților Micula. Zeci de hectare cu fabrici. Seara am mers la o petrecere câmpenească în stațiunea Stâna de Vale. Poetul Mircea Dinescu, în capul mesei, între cei doi frați Micula, cânta cu paharul în mână. La mese, vreo 200 de oameni, ziariști, angajați de-ai fraților, parteneri de afaceri, autorități locale. S-a dansat pe melodii bihorene, apoi din alte zone ale țării, s-a cântat muzică ușoară, muzică străină, după care s-a făcut liniște. Valea, înconjurată de munți și de brazi, plutea într-o lumină alburie. Un vițel se rotea pe proțap cu sclipiri roșietice. Cineva a luat un scaun și l-a așezat în fața fraților și a poetului. Un folkist s-a apropiat umil. Ca toți folkiștii, era slab, avea mustață, păr rar și spectrul foamei pe figură. Atât de mult i-a stors de energie poetul Păunescu pe folkiști în anii de cenaclu, atât de tare i-a surmenat târându-i din oraș în oraș, în turnee, încât și acum, după trei decenii, par epuizați și înfometați. Folkistul a pus un picior pe scaun, a așezat chitara pe el și a început să cânte. "Mai știi cum te strigam pe-atunci/Icoană cu picioare lungi". Dinescu s-a ridicat și, cu paharul în mână, a început să cânte cu folkistul. Erau versurile lui. După ce a terminat piesa, cântărețul și-a dres glasul, s-a aplecat puțin a respect și a spus: "Acum vă voi interpreta o serie de melodii, compoziție proprie, pe versuri semnate de domnul Viorel Micula". Și a început să cânte. Viorel Micula bătea ușor ritmul cu paharul în masă.
Psihiatrul m-a privit prin sticla groasă a ochelarilor și mi-a spus un singur cuvânt: XANAX. Să-l iau înainte să urc în avion. "Xanaxul e indicat în tratamentul stărilor de panică și în blocarea sau atenuarea fobiei. Se folosește și împotriva anxietății sau depresiei". Cu câteva minute în urmă mă întrebase de ce mă tem atât de tare. Să nu se prăbușească avionul? Nu neapărat. Mă tem de mai multe. Să nu intre o pasăre în motor la decolare și să ia foc. Să nu aibă suficientă forță să se ridice și să cadă pe casele din apropiere. Să nu i se sparga un geam în aer și să se depresurizeze. Mă tem de greșeli de pilotaj, de teroriști la bord, de o eventuală sinucidere a pilotului, de o aripă ruptă în zbor, de furtuni, de turbulențe, de goluri de aer. De defectarea sistemului de climatizare, de incendiu la bord sau la motoare. Dacă mecanicii uită să-l alimenteze cu combustibil? Mă tem să nu i se deschidă flapsurile, să nu se blocheze trenul de aterizare sau să nu i se strice frânele pe pistă. Psihiatrul a numărat 32 de frici. "Vreau să îmi dau doctoratul pe tema fobiilor. Dacă sunteți de acord să fac teza pe problemele dumneavoastră, vă tratez gratis", mi-a zis. Am refuzat. Urma să zbor în seara aia spre Malaga.
Pastilele sunt mici, albe și par inofensive. Iau două înainte să urc în avion, cam cu o oră. Mi se face somn și nu mai gândesc. E bine, sunt fericit. Ultimul lucru care îmi trece prin cap e că gândurile ne împiedică să fim fericiți. Și apoi chiar nu mai gândesc nimic. Oamenii roiesc în jur. Seamănă cu cei din autogările copilăriei mele, doar că par mai bogați. Oamenii din aeroporturi sunt triști și par a nu avea ce-și spune. Mici frânturi de discuții, câteva observații, holbatul la rafturile din duty free și atât.
Mă târăsc pe scara avionului ca și cum aș urca Golgota. De aproape pare ruginit și grosolan. Are și nume. Deva. Mai târziu am zburat și cu Moldova, Brăila, Alba-Iulia, Craiova și altele cu nume asemănătoare și care inspiră orice, dar nu încredere. Cei de la Tarom colcăie de imaginație. Unul dintre avioanele lor se numește "Smaranda Brăescu" - prima femeie pilot din România, campioană europeană la parașutism. Comuniștii au condamnat-o la închisoare, dar a dispărut și nimeni n-a mai aflat nimic despre ea. S-a pierdut în ceață ca un avion care nu mai apare pe radare.
Mă uit de pe scară în lungul avionului. Nici măcar nu e atât de lung. Aripile sunt vechi și fragile. Înăuntru miroase a plastic. Miroase a frig și a frică. Scaunele sunt înghesuite, oamenii se împing și sunt crispați. Mă așez și-mi fixez centura. Până la urmă se așază toți. Lângă mine vine un tânăr de vârsta mea, plictisit și bine îmbrăcat. "Ai văzut cum arată stewardesa aia brunetă? Mamă, ce vrajitoare!". Mă uit la ea și mi se pare foarte frumoasă. Poate de la xanax. "Gabriel", se prezintă el. Stewardesa începe să vorbească, o aud, dar vorbele trec pe lângă mine. Doar câteva cuvinte răzbat prin scutul xanaxului. "În cazul PUȚIN PROBABIL al unei depresurizări, măștile de oxigen vor cădea automat". Nu mă consolează expresia "puțin probabil". Mă îngrijorează "în cazul". Avionul decolează și nu-mi mai e atât de frică. Pastilele și-au făcut efectul. Lumea mi se pare frumoasă. Stewardesa brunetă arată la fel de bine ca înainte de decolare. Mă uit insistent la ea. "Vă pot ajuta cu ceva?", spune aplecându-se cu sânii peste obrazul lui Gabriel. "Mi-e frică de avion și nu vreau să vorbesc cu nimeni. Dacă am nevoie de ceva, vă chem eu", îi zic, sedat. Chiar nu mi se pare deloc urâtă, nici când strâmbă nedumerită din nas la ce-i spun. Gabriel o prinde de mână, se uită în ochii ei cenușii și reci și-i spune: "Domnișoară, sunteți superbă. M-ați vrăjit de când m-am urcat în avion". O oboseală plăcută mă cuprinde și adorm. Mă trezesc peste o vreme, din cauza trepidațiilor. Avionul se scutură la zece kilometri deasupra oamenilor care-și văd liniștiți de viețile lor. Când eram copil mă uitam pe cer, trântit în iarbă, și număram avioanele. Îmi imagineam că în burțile lor, domni și doamne în costume și rochii de seară ciocnesc pahare de șampanie și râd fals. Îmi doream să ajung și eu cândva să zbor. Acum, eu, domnul din avion, îl invidiez pe copilul ăla sărac, care se uita pe cer din iarbă. Avionul trepidează și mai tare. Dacă aș avea un pahar de șampanie în mână, s-ar vărsa.
La Malaga, agenția de turism care ne-a adus în infotrip ne-a cazat câte doi în cameră. Gabriel "lucra cumva" în turism. Tatăl său avea un hotel la mare și alte câteva afaceri. A apărut și în Top 300. Hotelul în care stăteam era aproape de aeroport și de pe balcon vedeam cum la câteva minute pleacă un avion. Ziua vizitam hoteluri, seara mergeam la masă cu grupul sau la cabaret, iar noaptea, ajunși în cameră, ieșeam pe balcon. Ne uitam la avioane și povesteam. Gabriel aștepta ziua în care urma să mergem la Cordoba. Voia să ia câteva curele de acolo. "Supercalitate", zicea mereu. "Dacă nu porți curea la pantaloni ești un ratat. Ești un căcat de om", spunea. Aveam curea și nu mă simțeam vizat. Avioanele mă atrăgeau într-un fel ciudat. Mă temeam de ele, dar îmi plăcea să le văd cum decolează. Începusem să le învăț, Boeing-urile, mai rotunjite la bot, Airbusurile zvelte, sau cele rusești, Tupolev, cu motoare la coadă. După 1-2 noaptea treceau pe sub balconul nostru turiste bete și lălâi, nemțoaice sau nordice, care veneau la piscină cu spanioli bronzați, pitici și gelați. Am aflat că-i plăteau. Cu cât se apropia ziua plecării, cu atât Gabriel era mai stresat. Spunea întruna: mai avem patru zile, mai avem trei, două... Iar la final: "Mâine urcăm în butelia morții". Deja începuse să mi se facă frică.
La întoarcere, în prima oră, mai mult am dormit. Gabriel scoate dintr-o geantă de piele un Top 300 și îmi arată o poză. "Ăsta e bătrânu'. Dar mă piș pe banii lui. Oricum vreau să plec în State". Bătrânul e un om banal, îmbrăcat la costum. Probabil fost chelner, care ulterior cumpărase hotelul. Ațipesc, dar Gabriel mă trezește din nou. "Nu-mi dă bani. Zice să plec în viață de la zero, așa cum a făcut și el. Îmi spune că nici pe el nu l-a ajutat nimeni cu nimic". Îi spun că suntem cumva în aceeași situație. Al lui are foarte mult, dar nu-i dă nimic. Tata mi-ar da tot, dar n-are mare lucru. "Și știi ce mă enervează cel mai tare? Că m-a făcut de râs în ochii tuturor celor care mă cunosc. E singurul dintre ăștia 300 de gușați care a apărut în poză, în Top, fără curea la pantaloni".
Zbor tot mai des. De câțiva ani a început să-mi placă. Xanaxul îmi dă o senzație de moleșeală și de liniște. Mă așez în scaunul avionului și nu-mi mai pasă de nimic. Îmi ajung mie însumi. Niciodată nu sunt mulțumit de ceea ce fac, întotdeauna îmi reproșez câte ceva, dar în avion trăiesc o pace plenară. Aud zgomotul motoarelor și știu că e dublat de aerul care alunecă pe fuselaj. Uneori mă gândesc că mașinăria s-a oprit, iar ceea ce se aude e doar aerul.
Zborul spre Amsterdam e liniștit. Simt că în scurt timp o să adorm. "Ce mai faci, nebunule?" E o fostă colegă de școală. Nu ne mai văzuserăm de 15 ani. Se apleacă spre mine și constat că i-au crescut între timp sânii. "Ce-ai mai făcut, drăguțule?" Nimic, vreau să-i spun, dar e greu să rezumi asta. Zic: "Bine". Mai mult de-atât nu pot vorbi în avion. Oricum, n-o interesează ce spun eu. "Mai ții minte ce nebuni eram în liceu?" Fusese o fată timidă și liniștită. Nu mă lasă să-i răspund. "Și, cu ce treabă la Amsterdam?" "Cu serviciul", spun. "Las' că știu eu ce nebun ești. Cunosc eu marfa. Te duci după iarbă sau după gagici. Sau poate amândouă", zice râzând singură. În avion am întotdeauna o carte, dar nu citesc decât foarte rar. "Ce mai citești? Raymond Carver. N-am auzit de el. Eu citesc Spitalul Municipal de Barbara Harrison". Tot asta citea și în liceu. Mi-o împrumutase și mie pe vremea aia. O mizerie. Comandantul a anunțat că trecem printr-o zonă cu turbulențe și colega mi-a întins o carte de vizită. Era medic. "Sună-mă când te întorci în București și tragem o băută". Voiam să-i spun că m-am lăsat de băutură, dar tot ea a avut ultimul cuvânt. "Nebunule, tot nebun ai rămas", a zis și s-a retras pe scaunul ei. Încerc să adorm. KLM are fotolii destul de comode. Cineva a scris pe scaunul din față, cu creionul, "Morți la Tavă".
Avionul prăbușit la Balotești în primăvara lui 1995 se numea Muntenia. Pleca spre Bruxelles și la două minute după decolare a căzut. A căzut rău de tot. Toți pasagerii au murit. Eroare de pilotaj și o defecțiune la motoare. Mult mai târziu am zburat spre Shanghai cu fratele lui, Moldova, celălalt Airbus A 310 din flota Tarom. Hagi, Nadia, Ilie Năstase, Gheorghe Zamfir, trupe de fete, de băieți, ziariști, analiști, oameni de afaceri și funcționari din ministere fuseseră cărați de Udrea în China să asiste la lansarea brandului turistic al României. "Dacă pică avionul ăsta o să aibă ce vorbi televiziunile o lună", a zis Udrea în aeroport. Urmau zece ore de zbor. Începuse deja să-mi fie teamă și m-am înveselit doar când mi-a ieșit în față Hagi cu o carte sub braț. O imagine neverosimilă. Ca și cum aș fi văzut-o pe Udrea îmbrăcată în călugăriță. Urcăm în avion, iar lângă mine se așază un director al unei companii de stat, pe care îl știu vag. Deschide laptopul și îmi arată niște poze. Îmi spune că are două fete. Una deșteaptă și alta frumoasă. Ești un tată fericit, zic în gândul meu. În avion s-au aprins luminile. Unii își desfac centurile și încep să umble printre scaune. Mi-e somn și n-am chef de vorbă. "Dacă priviți invers, aveți tot două fete. Una urâtă și alta proastă". Deschide gura să spună ceva, dar tace. Aș vrea să-i spun că-mi pare rău, dar renunț. L-aș minți. Fetele lui nu sunt nici frumoase, nici deștepte, ci doar comune. Au silicoane care nu par de bugetar, așa umflate și lucioase, ieșind din rochiile care și ele par scumpe. Am văzut o poză cu una din ele, cea frumoasă, și cu prietenul ei. Era ziua lui și sufla în niște lumânări înfipte într-un tort. Pe tort era pictată cu frișcă verde o bancnotă de 100 de dolari și din mijlocul ei îmi zâmbea figura băiatului.
Un cunoscut analist TV, ajuns acum ambasador, se duce la baie și trece pe lângă noi. "Nu veniți la clasa business? Joacă table Hagi și Năstase. E un spectacol". Directorul de la firma de stat își închide laptopul și pleacă spre jocul de table. Rămân singur. Ca să evit alți funcționari, iau rucsacul din compartimentul de deasupra mea și îl așez pe scaunul vecin. Pentru orice eventualitate, îi leg și centura. După o vreme, o directoare din minister mă bate pe umăr. Deschid o jumătate de ochi și mă uit la ea. "Îmi dai și mie un xanax, te rog? Mi-a zis o ziaristă că ai la tine. M-a luat așa, o frică, și mai avem o grămadă de zburat până în China". Aș fi vrut să-i dau, dar mi-era mult prea lene să mă ridic. Am închis ochiul și am horcăit puțin, ca și cum aș fi sforăit. Directoarea a plecat ținându-se de scaune. Tocmai traverasm o zonă cu turbulențe. Greoaie și tenace, lucra de multă vreme în minister și rezistase multor zguduituri, exact ca avionul Moldova, cu care aveam noi de mers zece ore prin cer.
M-am ridicat de pe scaun o singură dată în tot drumul, ca să merg la baie. Era ocupat. După un minut din toaletă a ieșit Gheorghe Zamfir. Am vrut să-i spun că suntem vecini, dar a trecut pe lângă mine fără să-mi arunce o privire. Zamfir se mutase cu câțiva ani în urmă în comuna mea, la șapte kilometri de Găești. Își construise o casă uriașă vis-a-vis de un prieten. Copilul prietenului, care nu avea mai mult de cinci ani, îl striga peste gard: "Nea Zamfire, îmi arăți și mie cățeii matele?" Avea o turmă de câini. Zamfir i-a explicat cu răbdare de câteva ori că trebuie să-i spună "Maestre". Copilul nu a înțeles și i se părea că așa i-ar vorbi fără respect. După câteva zile a găsit soluția. "Tati, ieși puțin până afară. Te caută Nea Maestru".
Chinezii erau mici, dar văzuți de aproape, fețele lor aveau trăsături grosolane. Dinți strâmbi și ochi inexpresivi. Nu știu dacă erau fericiți sau nu. Nu reușeam să citesc pe fețele chinezilor. Vorbeau mult și dădeau ciudat din capete. Poate din cauza căldurii. Nici în iad nu poate fi mai cald și mai irespirabil decât în Shanghai în iulie. Chinezii umblau pe străzi cu umbrele, să nu-i bată soarele în cap. Dar nu cred că umbrelele își făceau treaba. Cerul era cenușiu, nu se vedea soarele, dar razele lui te loveau în creștet. Dacă m-ar întreba cineva ce am făcut în China, primul lucru care îmi vine în minte e: "Am transpirat". Abia după miezul nopții puteai respira puțin, dar și atunci transpirai în primele cinci minute de stat afară. Zamfir le-a cântat chinezilor la nai și a făcut playback. Am înțeles mai târziu că le făcuse în ciudă ălora din minister, nemulțumit de suma cu care îl plătiseră. Cântase și Leșe pe acolo și avusese ceva mai mult succes. Un ziar chinezesc a scris despre el a doua zi. În următorii ani, Leșe avea să ia o feliuță din tortul lui Zamfir la cântările plătite prin străinătate de ministere, deși se zice că străinii nu gustă prea tare trilurile lui. Mie mi-era frică de el, așa palid, slab și cu pălăria aia ciudată ca o drăcovenie, pe care nu și-o scotea niciodată. Mă temeam de Leșe ca de avion.
După ce am lansat frunza la Shanghai, am mai stat două zile și ne-am întors. Lumea nu se schimbase după ce a văzut brandul României. Doar presa din țară a vorbit continuu despre frunză pe vremea aia, a lansat scandaluri, le-a provocat și a făcut să pară că România a fost centrul universului la Shanghai. Chinezii au continuat să trăiască exact ca până atunci, au dat din cap în continuare pe străzi și au râs cu dinții lor strâmbi, iar noi ne-am întors acasă cu un avion care sigur ar fi picat dacă n-ar fi fost deja jos, pe pistă.
La 40 de grade combustibilul se dilatase în rezervor. Aproape toți cei din avion cumpăraseră zeci de obiecte și haine de un dolar, iar cala era plină. Pe pistă, Airbusul a început să prindă viteză, apoi a frânat brusc. Ne-au anunțat că sunt probleme tehnice. N-am aflat ce s-a întâmplat. Unii spun că nu erau așezate bine bagajele în cală, alții că avionul era prea greu. Eu credeam că pur și simplu era prea vechi și auzise chemarea fratelui său, care n-a mai putut face curba deasupra Baloteștiului. Am sunat acasă și am anunțat că voi întârzia. "Să nu te sperii dacă o să vezi pe toate televiziunile o știre cum că avionul care aduce în țară delegația României de la Shanghai are probleme tehnice. S-ar putea să fi plecat între timp și să nu-ți pot răspunde zece ore", i-am zis mamei. A început să plângă, dar am calmat-o. "O să dau eu știrea asta, după ce vorbesc cu tine. O să sun la serviciu. Dar tu să stai liniștită dacă am telefonul închis. Înseamnă că sunt bine, în avion, în drum spre casă și că s-a reparat", i-am zis. "Nu da știrea. La mamele celorlalți din avion nu te gândești?". Nu mă gândisem. A fost una dintre puținele dăți în care am ascultat-o pe mama, dar mai târziu, pe drum, în avion, mi-a părut rău. Ar fi fost o știre tare. Am mai stat vreo două ore în aeroport, apoi ne-au spus că s-a remediat problema și am plecat. Am dat știrea la întoarcerea în țară, dar n-a mai avut același impact.
La întoarcere am avut grijă să așez ruscacul pe bancheta de lângă mine și să-i leg centura. Nu voiam să se așeze nimeni alături. Xanaxul își făcuse din nou efectul și am adormit. Nu știu cât trecuse. M-a trezit liniștea. Afară era întuneric și o liniște asurzitoare. Avionul arăta ca un câmp după bătălie. Toată lumea dormea. Unii întinși pe două scaune, alții cu gurile căscate, cu mâinile și capetele atârnându-le nefiresc. Niciodată nu m-am simțit mai singur ca atunci, plutind la 13-14.000 de metri deasupra imensității Chinei. Am întins mâna și am prins rucsacul ca și cum aș fi ținut de după umeri o iubită. Imaginează-ți că ești acasă, în patul tău, mi-am spus. Că tocmai ai citit o povestire de Cheever sau de Flannery O'Connor și ai adormit. Dacă vrei, poți să modifici realitatea. Nu se auzeau nici motoarele și nici măcar aerul alunecând pe aripile avionului. Mi-am amintit de un amic care bănuia că-l înșală soția. Ea vindea haine aduse din străinătate și închiriase o casă lângă București, după ce câțiva ani lucrase ca profesoară. Într-o zi s-a dus la ea fără să o anunțe și l-a găsit acolo pe un fost coleg, băiat de bani gata. BMW-ul colegului era parcat la poartă. A intrat și i-a găsit roșii la față, stând de vorbă. Păreau foarte apropiați și stânjeniți în același timp. Ea avea glasul schimbat. Peste o săptămână s-a dus din nou la ea și din nou a găsit BMW-ul la poartă. "Ce vrei să-i fac, să-l dau afară? E doar un amic", i-a zis ea, mai sigură în glas de data asta. A treia oară când a trebuit să o caute la serviciu (își uitase cheile acasă), a sunat-o. Și apoi n-a mai mers la ea pe neanunțate. N-au mai vorbit niciodată despre colegul cu BMW.
Pe 11 septembrie 2001, pe la ora trei după amiaza, eram în redacție. Una dintre colegele mele, care stătea pe scaunul vecin, povestea ceva. Pe televizor a apărut o imagine cu o clădire înaltă în flăcări. Un coleg a pornit sonorul și așa am aflat că în unul din turnurile gemene World Trade Center din New York intrase un avion. Ochii tuturor erau fixați pe ecran când un al doilea avion s-a înfipt, în direct, în cel de-al doilea turn. Am înlemnit. Colega mea căuta, parcă, ceva pe sub masă. Din al doilea turn a început să iasă fum, iar eu m-am aplecat peste birou ca să văd mai bine. Colega mi-a șoptit: "Stai un minut nemișcat, exact așa, te rog". Și fără să-i pese de turnurile fumegânde, a scos o oglinjoară și un pămătuf mic și, cu îndemânare și mare viteză, a început să se fardeze.
Au mai trecut câțiva ani și am tot mers cu avionul. De fiecare dată cu teamă și de fiecare dată cu xanax. "De ce zbori, dacă ți-e atât de frică?", m-a întrebat un prieten. Pentru că sunt lucruri pe care nu le poți evita. Pentru că eu nu sun înainte să vin și vreau să văd BMW-ul la poartă. Pentru că viața nu e doar un zbor lin. Pentru că știu că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, voi primi un telefon de acasă și o să aflu că mama sau tata au pățit ceva.
Au mai trecut niște ani și niște zboruri, dar până la urmă am primit telefonul. Tata era grav bolnav. La București, la spital, am aflat că avea cancer la colon. Îl trata unul dintre cei mai buni medici din țară, un profesor doctor cu multe cărți publicate în domeniu. Părul lui alb și statura impozantă mă linișteau. Tata, altădată un bărbat înalt, acum părea mic și plăpând. O să trăiască, întrebam. Vom vedea, situația nu e tocmai roză. O să-l opereze un medic tânăr, de mare viitor, mi-au mai zis cei de la spital. L-am cunoscut pe medic, un tânăr frumos și cu ochi mari, limpezi și albaștri. I-a găsit în stomac o "tumoră de toată frumusețea", spuneau el. "Cu colonul am rezolvat-o, dar ficatul e praf. De la asta o să i se tragă", mi-a mărturisit chirurgul ca și cum mi-ar fi spus că e răcit puțin, dar până mâine o să-i treacă.
Dar și după operație a continuat să slăbească. Se usca. Profesorul ne-a anunțat într-o zi că în 24 de ore îl externează. Mama, care a stat cu el în ultimele două săptămâni, l-a întrebat tremurând de groază: "Spuneți-mi sincer, domnule doctor, o să moară? De asta îl trimiteți acasă?". Doctorul și-a luat un aer ofensat și i-a răspuns. "Vă rog să-mi spuneți DOMNULE PROFESOR, nu domnule doctor". M-am uitat la el, la chipul împietrit de sub părul alb, și mi s-a făcut frică. Dacă aș fi avut un xanax la mine l-aș fi înghițit pe loc.
L-am coborât pe tata într-un cărucior. Nu mai putea să meargă. În curtea spitalului oamenii aveau aer de aeroport. Unii miroseau a frică. Alții a resemnare. L-am dus la alt doctor, la un alt spital, dar era mult prea târziu. Ne-a spus că trebuia să i se facă citostatice imediat după operație. De ce n-au făcut așa? N-am știut ce să-i răspund. Cum îl chema pe medicul care l-a tratat? "Nu era medic. Era profesor doctor", l-am corectat eu. "Nu știu cum se numea, dar avea față de Vartolomei".
După înmormântare m-am gândit tot timpul la tata. Când trăia uitam de el cu săptămânile. Mi-am amintit cum, când eram mic, aproape în fiecare an mergeam la București, la Obor, și îmi cumpăra câte un câine de vânătoare, încât în câțiva ani strânsesem o mică haită. Mi-am adus aminte cum mă aștepta la gară cu mașina când eram student. Îl vedeam din tren, pe peron, cu șapca pe cap. Mi-am amintit cum a venit odată la facultate la mine și când m-a întrebat unde e toaleta și n-am știut să-i răspund a înțeles că nu prea trecusem pe la școală. Dar nu mi-a zis nimic și am ieșit la un restaurant, iar el al băut un pepsi și eu câteva beri. Îmi dădea bani aproape de fiecare dată când ne întâlneam, chiar și după ce începusem să lucrez și ajunsesem să câștig mai mult decât el. Avea un portofel maroniu și uzat. Când era în spital i-am cumpărat un portofel negru, de piele, dar n-a mai apucat să-l folosească.
În următoarele luni am vânat amintiri cu el prin toate colțurile minții. Nimic ieșit din comun. Un tată care și-a iubit copiii. Și un copil care și-a ignorat părinții. Mi-am amintit cum, atunci când l-am dus la București la spital, a vorbit tot drumul. Eram începător cu mașina și nu mă puteam concentra să conduc. Mi-a povestit lucruri insignifiante din tinerețea lui și discuții banale pe care le avea pe timpuri cu colegii, în cancelarie. Mi-am amintit cum l-am lăsat în seara aia în rezerva de spital, așezat pe marginea patului, și cum am plecat acasă. Mi-am adus aminte cum îl vizitam în fiecare zi o dată sau de două ori, dar plecam mereu grăbit. Într-o noapte am înțeles unde greșisem. Trebuia să nu-l fi lăsat acolo și să-l fi luat cu mine. Să-mi fi luat concediu o lună și să fi stat cu el până la sfârșit, să-l ascult cum îmi povestește toate nimicurile din tinerețea lui. Am luat două xanax și am adormit.
Și-apoi iar am zburat. Într-o zi am văzut la știri că s-a prăbușit un avion micuț în Apuseni. M-am uitat la imagini și l-am recunoscut pe unul dintre supraviețutori. Era doctorul ăla frumușel, cu ochi albaștri, care-l operase pe tata.
Zbor din ce în ce mai mult. Am stat pe cer în ultimii zece ani mult mai mult decât la operă sau la teatru. Am trecut și oceanul de patru ori. Mai iau încă xanax în aeroport, dar mai mult de plăcere decât de teamă. Nu de zbor mă tem acum, deși frica de avion e mereu prezentă vag. Mă tem ca știrile pe care le dau să nu le facă rău mamelor altora. Mă tem că nu vorbesc destul de des cu mama, că nu o văd destul de des, că nu o ajut suficient de mult. Mi-e frică de femeile care se fardează în timp ce avioanele intră în blocuri mari și omoară oameni. Mă tem de cei care vorbesc tot timpul doar despre ei și care dorm cu poza lor sub pernă. De bătrâni care le cer copiilor să le spună Maestre. Mi-e frică de profesori doctori și de oamenii de afaceri care scriu poezii. Mă sperie tortul în formă de bancnotă de 100 de dolari și tații bogați, fără curea la pantaloni.
Dar cel mai mult mă tem să nu ajung ca poeții care citesc plictisiți ziarul când avionul tremură din toate încheieturile la 10.000 de metri deasupra pământului.
