Există ceva nevăzut în aer, dar resimțit de majoritatea populației. Ceva îngrijorător, un soi de neliniște, de nesiguranță, un sentiment vag și neprecizat al unui pericol fără chip, fără nume, dar de a cărui existență nu se îndoiește nimeni. Caragiale zicea, dimpreună cu conul Leonida, „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”
Râdem noi, râdem de ridicolul pensionar al comediei, dar nu suntem prea departe, la o altă scară și în alte împrejurări. Am fost întotdeauna de părere că, pentru a-ți păstra o brumă de luciditate, trebuie să judeci cu capul tău. Ușor de zis, greu de făcut. Ca să judeci cu capul tău nu e suficient să ai cap, dar mai trebuie să ai și informații corecte. Nu există genii care să clocească lumea în singurătate și apoi să iasă în piața publică strigând „Evrika!”.
Mai ales în lumea contemporană, unde suntem copleșiți de avalanșa informațională, trebușoara asta a devenit o aventură riscantă. Cei care urmăresc și își iau informația de pe rețelele de socializare, din presa scrisă, de la televiziuni, ba chiar și din cărți ar trebui, teoretic, să aibă o siguranță crescută în aprecierile lor, în evaluări și argumente. Numai că, cu rare excepții, nu e așa. Argumentele, exemplificările suferă de vicii majore.
Mie mi s-a dus buhul de Gică Contra, pentru că am prostul obicei să verific informațiile și, de fiecare dată când mă ciocnesc de vreo gulgută, mă pun să caut informația primordială. Pierd uneori ore întregi, ca să constat că e vorba de o minciună, o făcătură. Niciun om nu poate lucra în ritmul ăsta, nu-i ajunge timpul. De aia, am căzut și eu pradă dezinformărilor, pentru că, atenție!, îmi plăcea ce citeam sau vedeam. Singura consolare e că mi-am cerut scuze după ce am fost și eu răspândac.
Dar ar trebui să ne punem o întrebare. De ce și cum suntem atât de fragili la informație, când societatea a inventat atâtea mecanisme de control și evaluare? Cum de apar și de ce apar „știrile false”? Nu, nu am să mă plâng că ele apar într-o singură parte. Nu numai adversarii noștri le răspândesc, dar bulele noastre iubite, ideologiile și politicile noastre „bune” ne îndeamnă să răspândim o groază de neadevăruri. Le credem, pentru că ne fac plăcere și vrem să fie adevărate. Ideologia, politica ne împing de la spate ca, de bună voie și nesiliți de nimeni, să intoxicăm societatea.
Dacă afirm că în bula mea bunele intenții pavează drumul spre iad, mi se pare însă la fel de adevărat ca și adversarii mei să procedeze cu bune intenții în propagarea minciunii. Dar care sunt aceste intenții? Ce anume din capul oamenilor îi face să falsifice realitatea? E o întrebare bună și sper să îi dau un răspuns (răspunsul meu, desigur).
Am să pomenesc câteva falsuri cu scopuri diferite. Tabere aflate în luptă politică, țări în conflict, etnii, grupuri religioase folosesc cam aceleași mijloace. Iar scopul le scuză. De exemplu, în conflictul ruso-ucrainean, ambele tabere au folosit o fotografie care să ilustreze distrugerile dușmanului. Păcat că imaginea era nițeluș mai veche, cam cu zece anșori, dintr-un alt conflict.
În recentele evenimente din Franța, au fost răspândite cu viteza fulgerului și în proporție de masă filmări cu aruncarea unor mașini dintr-un parking supraetajat. Indignarea cetățenilor a fost imensă. Păcat doar că „știrea” provenea din filmul „Fast and Furious”. Imaginea unui copil adormit între mormintele părinților săi palestinieni a făcut înconjurul lumii, numai că fusese regizată, cu mult timp înainte, de un fotograf, în scopuri publicitare. Mândria de a fi român a fost augmentată de o imagine trucată care combina China cu turismul autohton.
E plin Facebookul de citate celebre ale unor personalități care nu au gândit, spus sau scris niciodată așa ceva – de regulă, niște gogomănii. Un lider politic de-al nostru a citat din Eminescu în Parlament. Ce să vezi? Era poetul obscur al gării dintr-un oraș de provincie. Și câte și mai câte! Cantitatea de fals crește exponențial odată cu domesticirea, pentru public, a inteligenței artificiale. Oameni, evenimente, catastrofe, războaie, tragedii sunt manipulate astfel încât să trezească simpatia și compasiunea maselor – și reușesc. Dacă ar fi să fac haz de necaz, aș zice că minciuna, cu picioarele ei scurte, dar multe, ca ale miriapodului, se mișcă cu o viteză la care adevărul nici nu visează. De ce? Cum s-a ajuns aici?
O consecință a falsificării voluntare (la început) și involuntare (prin răspândire) e atomizarea societății într-o măsură nemaiîntâlnită până azi. Democratizarea informației, libertatea cuvântului ar fi trebuit, în teorie, să ne ajute să creăm o lume mai bună, mai „adevărată”, cu spirit critic și, în consecință, una în care valorile să-și găsească mai ușor drumul către public. Dar nu e așa. Ce se vede cu ochiul liber e neîncrederea generală în sursele de informație. Pentru că informațiile „mele” sunt mai adevărate decât „ale tale”.
Pentru că statele, rând pe rând, cu cât procesele democratice se extind sau par să se extindă, sunt subminate din interior de această neîncredere, această suspiciune că cineva minte cu bună știință. Cineva ascunde ceva, o vină, bani, o realitate, o primejdie sau, mai rău, flutură steagul vreunei nenorociri pentru a înspăimânta omenirea. Bătălia pentru Covid a rupt planeta în două. Teoriile conspirației au bătut toate recordurile și, odată cu ele, a crescut o ură grea împotriva semenilor noștri. Spunea cineva (nu eu), bazat pe date statistice, că trăim, în istorie, cele mai favorabile vremuri, cele mai democratice, cele mai îndestulate.
Niciodată spectrul foametei, care a făcut cele mai multe victime în istorie, nu a fost mai mic. Iar neliniștea, vai!, mai mare. Pe scurt, nimeni nu e mulțumit cu ce se întâmplă în lume. O fi democrația de vină? O fi civilizația? O fi sfârșitul istoriei? Greu de spus. Dar atomizarea societății e tot mai prezentă, că nu se mai înțelege om cu persoană. Nu binele, nu pacea, nu înțelegerea sunt la ordinea zilei, ci nimicirea adversarului, umilirea și strivirea lui. Cu cât criteriile binelui personal sunt mai strâmte, cu atât aplecarea către falsul folositor și minciuna utilă cresc.
Ar fi multe, multe de spus, poate o carte întreagă, o trilogie, o bibliotecă de cazuri care să analizeze în amănunt toate aceste manifestări. Dar, cum am promis, o să încerc să dau un răspuns la toate astea. Există în oameni lucruri despre care nu se vorbește. Și cea mai ascunsă (deci cea mai periculoasă, când răbufnește) e pofta de putere. Pentru că toate grupurile, bulele, bandele, cartelurile (inclusiv cele economice) și partidele urmăresc un singur lucru. Puterea discreționară. Alungarea celuilalt de pe scenă. Oricâte vorbe frumoase ar scoate panglicarii pe gură, ele nu pot estompa realitatea. Vor puterea absolută, vor o lume după chipul și asemănarea lor. Iar în această bătălie totul este permis. Societatea a furnizat, de bună credință, mijloace tot mai sofisticate de expresie, în deplină libertate, dar fără responsabilitate, pentru drepturile inalienabile ale omului.
Or, asta e inacceptabil, vorba fabulistului: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței.”
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
