Inflația de bază (CORE) din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est este mai puternică decât în economiile avansate, ceea ce impune ca multe bănci centrale din regiune să mențină o poziție monetară restrictivă mai mult timp decât Banca Centrală Europeană, a declarat un înalt oficial al FMI, citat de Reuters.
Ajutate de o temperare a creșterii prețurilor, de la valori de două cifre, unele bănci centrale din regiune au început să reducă ratele de dobândă, în frunte cu Ungaria, Polonia și Cehia, banca centrală din România amânând deocamdată relaxarea monetară.
"Scăderea ratei inflației e mai lentă în România, Republica Moldova, Muntenegru, Ungaria și Serbia decât în restul regiunii CESEE. În general, presiunile inflaționiste subiacente din regiune rămân mai puternice decât în economiile avansate. Prin urmare, multe bănci centrale din regiune ar trebui să mențină o poziție monetară strictă pentru mai mult timp decât, de exemplu, BCE", a declarat directorul Departamentului european al Fondului Monetar Internațional, Alfred Kammer.
O reducere a ratei dobânzii în iunie de către BCE este pe luată în calcul de către investitori, iar majoritatea factorilor de decizie susțin o astfel de măsură.
Kammer mai spune că, în perioada 2021-2023, a avut loc o erodare a încrederii în instituțiile economice din Europa emergentă, mai multe bănci centrale confruntându-se cu interferențe politice.
"Permiteți-mi să fiu clar, băncile centrale trebuie să fie capabile să își îndeplinească mandatele privind inflația. Pentru aceasta, independența este esențială. Interferența erodează încrederea și face ca elaborarea politicilor să fie mai costisitoare", explică oficialul.
Realizarea unei aterizări ușoare în regiune nu va fi simplu de raelizat, dar este importantă, având în vedere sarcina și mai dificilă de a stimula perspectivele de creștere ale Europei emergente într-un mod durabil.
Chiar și înainte de pandemia COVID-19, viteza de convergență a economiilor europene emergente față de cele europene avansate a încetinit, adaugă reprezentantul FMI.
Acest lucru înseamnă că țările vor converge, în mod normal, la standardele medii de viață din UE (excluzând membrii emergenți) abia în jurul anului 2100, cu 50 de ani mai târziu decât se preconiza anterior.
