DOCUMENTE ARHIVĂ CENTENAR 1918 Reforma de 6 miliarde de la miezul nopții. Unirea cu Basarabia și naționalizarea neconstituțională a pădurilor de peste Prut. Procese în țară, reclamație la Liga Națiunilor. Pădurea din Bucovina a familiei Tolstoi

În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 2018, Sfatul Țării din Basarabia s-a întrunit pentru ultima oară în istoria sa și a votat unirea necondiționată cu România, mai precis renunțarea la condițiile pentru unire adoptate în luna martie a aceluiași an. Cu aceeași ocazie, înainte de a se dizolva, legislativul basarabean a adoptat proiectul unei reforme agrare, care includea și naționalizarea pădurilor de peste Prut, cu precizarea că aceasta urma să fie realizată efectiv atunci când statul urma să aibă banii necesari pentru justa despăgubire prealabilă a proprietarilor. România Mare a "uitat" însă de această precizare vitală, astfel că, începând cu toamna anului 1921, angajații ocoalelor silvice din Basarabia au început luarea efectivă în posesia statului a pădurilor proprietate privată, ceea ce a dus la procese în justiție și chiar la o reclamație adresată Ligii Națiunilor, strămoașa ONU.

"Potrivit relatărilor timpului, reforma agrară basarabeană a fost votată la miezul nopții, într-o atmosferă „serios-festivă”, dintr-odată în trei lecturi, „într-un entuziasm general și cu exclamații de bucurie”. Mai târziu, prin anul 1968, într-o scrisoare adresată lui Anton Crihan, Pantelimon Halippa era să regrete că o lege atât de importantă pentru istoria Basarabiei a fost votată „pe întuneric” și nu „în prezența a cel puțin 5 sau 10 mii de țărani”. Dar în condițiile anului 1918, dictate de împrejurările externe și interne care s-au precipitat, un astfel de plebiscit era o utopie", scrie istoricul și politicianul basarabean Octavian Țîcu.

În pofida atmosferei, legea adoptată de Sfatul Țării făcea distincție clară între exproprieriea parțială a marilor exploatații agricole, destinată împroprietăririi țăranilor și care tocmai de aceea era caracterizată ca fiind "de utilitate națională", și cea a pădurilor, care urmau să treacă și să rămână în proprietatea statului, printr-un act propriu zis de naționalizare "de utilitate publică", fără să fie transferate mai departe altor proprietari privați.

CITEȘTE ȘI Eurostat: România, cea mai mare creștere a prețului electricității din Uniunea Europeană

Reforma agrară basarabeană a fost preluată în legislația României Mari prin Decretul nr. 3.791 din 21 decembrie 1918, iar ulterior ratificată prin Decretul nr. 1.036 din 13 martie 1920 de reformă agrară pentru Basarabia. Acesta din urmă îi aducea unele modificări, printre care cel puțin una de substanță: era abrogată prevederea potrivit căreia exproprierea efectivă a pădurilor urma să fie efectuată doar atunci când se va dovedi posibil, respectiv când statul urma să aibă bani pentru despăgubirea proprietarilor deposedați.

"Trec în proprietatea Statului pădurile, în afară de cele ce fac parte din proprietatea țărănească sau răzășească", era formularea păstrată. În plus, decretul din 1920, ca și legile de expropriere agricolă din celelalte regiuni ale țării, prevedeau că proprietarii de terenuri agricole expropriați pentru cauză de utilitate națională în vederea împroprietăririi țăranilor erau despăgubiți cu titluri de stat pe 40 de ani cu dobândă de 5% și, în plus, că punerea imediată în posesie a noilor proprietari agricultori se făcea conferindu-li-se acestora calitatea de arendași ai vechilor proprietari, până la achitarea prețului cuvenit ca despăgubire.

Astfel că, începând cu toamna anului 1921, angajații ocoalelor silvice din Basarabia au început luarea efectivă în posesia statului a pădurilor proprietate privată. "Deși Statul nu plătise nimic proprietarilor de păduri, nici măcar nu discutase cu ei valoarea despăgubirilor, Ministerul de Domenii, prin somațiuni adresate tuturor proprietarilor, cere îndepărtarea paznicilor de păduri, pentru ca Statul să intre de fapt în posesiunea pădurilor", se relatează în numărul din martie 1924 al publicației Biblioteca Marilor Procese.

CITEȘTE ȘI Facebook știa din 2014 despre ingerințele ruse, afirmă o comisie parlamentară britanică

Potrivit unor evaluări ulterioare, în acest fel s-ar fi expropriat păduri private basarabene în suprafață de peste 160.000 de hectare, care, la acea dată, la un preț mediu de 40.000 lei/hectar, valorau peste 6 miliarde lei. Alte evaluări din epocă vorbesc despre 2-3 miliarde de lei, sume de asemenea enorme.

Cea mai notorie acțiune în instanță împotriva acestui demers al statului a fost cea intentată de Elena Mitcova, născută Cazimir, proprietara moșiei Milești, care astăzi face parte din rezervația peisagistică Cazimir-Milești, arie naturală protejată din raionul Nisporeni al Republicii Moldova. Însuși reprezentantul statului la proces preciza în fața instanței că nu e vorba de acțiunea individuală a unui singur proprietar, ci de un proces colectiv, în care Elena Mitcova reprezintă interesele tuturor proprietarilor de păduri aflați în situații similare.  

"La instanțele de fond,Tribunal și Curtea de Apel din Chișinău, d-na Mitcova câștigă, <considerându-se intrarea de fapt a Statului în posesiunea pădurilor, fără o justă și prealabilă despăgubire, ca un procedeu neconstituțional> și obligând Ministerul de Domenii să restituie pădurea din moșia Milești, în întindere de 120 disetine (unitate de măsură rusească a suprafeței, 1 disetină = 1,09 hectare, n.r.), d-nei Elena Mitcova", arată sursa citată.

CITEȘTE ȘI Teodorovici vrea limitarea dreptului de a lucra în UE: Maximum 5 ani și la revedere, te duci în altă țară UPDATE Ministrul vine cu precizări

Ministerul a făcut recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, mai ales că, prin Constituția din 1923, se declaraseră a fi constituționale toate actele normative cu privire la exproprieri, inclusiv cea din 1920 privind reforma agrară în Basarabia. Curtea de Casație nu a acceptat însă acest argument al Ministerului de Domenii și i-a respins recursul în toamna lui 1923, confirmând decizia Curții de Apel de restituire a pădurii din Milești proprietarei Elena Mitcova.

"Considerând în fine că ceea ce dovedește în mod peremtoriu intențiunea legiuitorului constituant este că, în vechiul regat și Bucovina, în cazurile în care se poate face exproprierea pădurilor particulare, o asemenea expropriere nu se poate face decât cu dreaptă și prealabilă despăgubire, cum prescrie prin ultimul aliniat din art. 132 din Constituțiune. Că doar nu se poate admite că legiuitorul a voit la exproprierea pădurilor să întrebuințeze două măsuri deosebite, una în Basarabia și alta mai de favoare în vechiul regat, pe unii să-i deposedeze imediat, iar pe ceilalți numai după o prealabilă indemnitate, prin urmare și în Basarabia ca și în vechiul regat, exproprierea pădurilor fiind pentru cauză de utilitate publică, ea nu se poate face și proprietarii nu pot fi deposedați de aceste păduri decât numai după o prealabilă indemnizare, cum a decis și Curtea de Apel, prin urmare recursul făcut de Stat prin Ministerul Domeniilor este neîntemeiat. Pentru aceste motive, Curtea respinge recursul", se arată în decizia instanței supreme.

Numai că lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că statul nu s-a grăbit deloc să pună în executare sentința Înaltei Curți de Casație și Justiție.

CITEȘTE ȘI First Bank a deschis prima sucursală sub noua identitate, după ce a renunțat la brandul Piraeus Bank

"Această afacere a pădurilor basarabene era una din cele mai grele și mai urâte și apăsa greu asupra prestigiului Statului român. Restituirea era însă aproape imposibilă. Suma de plătit se ridica la 2-3 miliarde de lei, pe care Statul nu avea de unde să le ia. Cea mai mare parte din materialul lemnos se irosise (dată fiind buna administrație a Statului și tâlhăria funcționarilor publici) și multe păduri fuseseră alienate", notează, în Memoriile sale, Constantin Argetoianu, deținător al mai multor portofolii ministeriale în perioada 1918-1940 și șef al Guvernului timp de 2 luni în toamna anului 1939, după asasinarea lui Armand Călinescu de către legionari. 

În aceste condiții, statul român a încercat să cadă la pace cu proprietarii (utilizând și tactica divide et impera), propunându-le să îi despăgubească parțial cu titluri de stat pe 40 de ani cu dobândă de 5% pe an, plus un avans în numerar, la care se adăuga dreptul de a exploata anual o cantitate de asemenea limitată de lemn din pădurile confiscate de Guvern chiar de la ei. Despăgubirea în titluri de stat era limitată la valoarea de 5.000 lei/hectar, pentru o suprafață totală de 130.000 de hectare de pădure expropriate, în limita sumei maxime totale de 650 milioane lei.

Unii proprietari au acceptat, dar foarte mulți nu, aceștia din urmă continuându-și demersurile în justiție și chiar la instituții internaționale. Cert este că problema nu era pe deplin rezolvată nici în anul 1931, când un văr îndepărtat al marelui scriitor rus Lev Tolstoi, ofițerul de cavalerie Piotr Sergheevici Tolstoi, și fiica acestuia, Natalia Roman (născută Tolstoi), au dat statul în judecată cerând restituirea pădurii Bălășineși din raionul Hotin din Bucovina (astăzi Ucraina), de 380 hectare, expropriată în 1921, și peste 5,5 milioane lei despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra acesteia timp de 10 ani.

CITEȘTE ȘI Fabula întrecerii dintre broasca țestoasă și iepure, pilda guvernatorului Isărescu pentru viteza potrivită a convergenței reale înainte de adoptarea euro: “Știm cu toții cum s-a încheiat”

În întâmpinarea depusă la tribunal, reclamanții au arătat că li s-a propus de către Guvern să fie despăgubiți în titluri de stat pe 40 de ani, însă au refuzat, dat fiind că, între timp, autoritățile efectuaseră stabilizarea monedei naționale, ceea ce devalorizase masiv titlurile respective. Tribunalul le-a dat câștig de cauză celor doi membri ai familiei Tolstoi în iunie 1934 și a obligat statul să le plătească despăgubiri de 8,78 milioane lei pentru exproprierea pădurii și de 5,24 milioane lei pentru lipsa de folosință a acesteia.

Tot în iunie 1933, la secretariatul Ligii Națiunilor, strămoașa ONU, a fost depusă o petiție semnată de circa 60 de proprietari de păduri basarabene expropriați aparținând minorităților naționale, cei mai mulți ruși, dar și armeni, evrei, greci și polonezi. Pe lângă argumentele generale ale tuturor expropriaților cu privire la injustețea actului de naționalizare al statului român, semnatarii petiției se plângeau și de faptul că ar fi suferit, în această speță, un tratament discriminatoriu din partea autorităților, fapt negat de Guvernul de la București.

Fără să intre în substanța juridică a speței de expropriere, care nu ținea de atribuțiile lor, membrii Consiliului Ligii Națiunilor au considerat că argumentul României, potrivit cărora toți proprietarii de păduri expropriate din Basarabia au fost tratați egal, fără să se țină cont de etnia lor, este convingător și au clasat petiția.  

În concluzie, unii proprietari au acceptat înțelegerea cu Guvernul și s-au mulțumit cu despăgubirile parțiale propuse de acesta și consfințite și prin acte normative, alții și-au continuat demersurile în justiție, cu rezultate amestecate: unii au obținut mai mult, dar în nici un caz valoarea de piață a proprietăților lor din 1921, anul exproprierii, alții mai puțin, iar alții nimic. Problema s-a estompat mult după anii '30, din cauza dispariției fizice a multor proprietari și chiar a unora dintre moștenitorii acestora, dar și a agravării situației politice din întreaga Europă, care a culminat cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial și, pentru România, cu cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord către URSS, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.