În aceeași zi de 1 decembrie 1918 (dacă ignorăm diferența de fus orar) în care la Alba Iulia era proclamată unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat al României, peste Ocean, în The New York Times (NYT), congresmanul american Simeon D. Fess semna un articol în care propunea crearea după război a unei confederații democratice central și est-europene pe modelul constituțional și de organizare al Statelor Unite, confederație care să înglobeze într-un singur stat națiunile proaspăt eliberate de sub dominația Imperiului Austro-Ungar. Ideea era agreată și de șeful de la Casa Albă, Woodrow Wilson, și avea ca scop contracararea influenței în Europa a marilor puteri de la vest și est, Germania și Rusia, cea din urmă deja controlată de bolșevici.
Prestigiosul cotidian american nu a prezentat informația despre Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918 decât după mai mult de o săptămână de la eveniment.
Articolul (foto principal, disponibil integral aici) era semnat de corespondentul de la Berna al NYT și avea ca sursă de informare ziarele maghiare, ceea ce explică utilizarea denumirii ungurești a Albei Iulia – Gyula Fehervar – oraș pe care, de altfel, autorul îl confundă cu Clujul (desemnat cu numele german, Klausenburg).
"(...) o mulțime de 100.000 de oameni în fel de fel de costume pitorești a umplut câmpul de antrenament militar și a aclamat cu entuziasm discursurile liderilor naționali. Garda Națională și țărani înarmați au asigurat o ordine perfectă și nu s-a lăsat cu beție", scria NYT.
În schimb, în ediția din 1 decembrie, membrul republican al Camerei Reprezentanților Simeon D. Fess își prezintă pe larg viziunea despre Statele Unite ale Europei Centrale și de Est (disponibilă integral aici), care, în opinia sa, ar trebui să-i includă pe locuitorii regiunii baltice, pe ucraineni, polonezi, cehi, slovaci, români, unguri, bulgari, albanezi și iugoslavi, dar și pe greci și italieni.
Confederația avută în vedere de Fess, concepută pe modelul SUA, ar fi urmat să aibă ca rol descurajarea tendințelor militariste și autoritare ale Germaniei și Rusiei. Argumentele lui Fess, deopotrivă ambițioase și simplist-naive, dau seama despre începuturile viziunii de politică externă americană cu privire la rolul SUA de "jandarm" mondial al democrației și păcii. Practic, Fess era preocupat doar de fezabilitatea logistică a unei astfel de confederații europene și aproape deloc de istoria și tradițiile națiunilor care ar fi urmat să facă parte din ea, marcate atât de conflicte ireconciliabile la acel moment, cât și de naționalismul firesc al elitelor locale, dornice să preia și să exercite, cu sprijin popular masiv, puterea proaspăt confiscată de la habsburgi.
"Distanța de la proviciile baltice la cele de la Adriatica, de la nord la sud, este mai mică cu multe mile decât cea de la granițele de est și vest ale țării noastre (SUA – n.r.). Populația reprezintă cam trei cincimi din cea a Statelor Unite și nu e atât de diversă precum cea din statul Pennsylvania și cu atât mai puțin variată față de cea din statul New York. (...) Întrebarea care vine natural în minte este: se poate face? Răspunsul este Statele Unite. Confederația pe care o propunem ar fi compusă din nu mai mult de zece state, în timp ce Confederația Americană are aproape cinzeci de state. Confederația europeană propusă este locuită de 60 de milioane de oameni, în timp ce țara noastră are o populație aproape dublă. Confederația europeană prezintă o mare varietate de resurse naturale și interese, dar nu mai mare decât cea a Statelor Unite. (...) Ca naționalități, noi avem englezi în New England și în statele sud-atlantice, olandezi în New York, suedezi în Delaware, francezi mai la vest și spanioli spre sud. Ca religii, avem Biserica Anglicană în New England, quakeri în Pennsylvania, catolici în Maryland, metodiști în Virginia și hughenoți în Carolina", scrie congresmanul american.
Sursă: Arhiva The New York Times
Fess notează că însăși această diversitate de identități și interese a constituit baza federalismului american, așa cum s-a evidențiat la dezbaterile premergătoare adoptării Constituției federale a SUA, și recomandă o evoluție similară și pentru națiunile central și est-europene.
"Fiecare stat ar trebui să-și selecteze delegați care să se întâlnească și să adopte un sistem organic cu o Constituție prin care să se garanteze că fiecare stat își va păstra suveranitatea în tot ceea ce ține de interesele sale naționale, în timp ce guvernul central al confederației ar urma să fie suveran în ceea ce privește politica externă, vamală, monetară etc", se afirmă în articolul din NYT.
Congresmanul Fess are cuvinte măgulitoare la adresa României, despre care spune că are potențial de "factor integrator", întrucât și-a demonstrat capacitatea de a fi autonomă, "ceea ce dă asigurări despre succesul guvernării prin și de către popor, printr-un sistem adecvat". Autorul nu uită să menționeze nici "faimoasele zăcăminte petroliere ale României" la loc de frunte pe lista resurselor minerale și naturale ale visatei Confederații europene.
La data apariției articolului, ideea unei astfel de Confederații nu era cu totul nouă. Ea se născuse de fapt anterior, inițial în "laboratoarele" sociologice universitare americane, cu binecuvântarea elitelor politice de la Washington, cu finanțare de la cele economice și cu contribuția determinantă a lobby-ului anti-habsburgic din SUA al națiunilor din Imperiul Austro-Ungar.
Unul din personajele-cheie ale proiectului a fost sociologul și profesorul Herbert Adolphus Miller de la Universitatea Oberlin din Ohio. Eugenist moderat și preocupat de probleme rasiale, Miller a fost angajat în 1917 de către miliardarul Andrew Carnegie, prin intermediul fundației progresiste a acestuia, Carnegie Corporation of New York, să studieze problema modalităților optime de integrare ("americanizare", conform expresiei din epocă) a emigranților din SUA.
Pe scurt, concluzia lui Miller a fost că simpla asimilare de către aceștia a limbii engleze și a "valorilor civice" americane prin intermediul sistemului de educație este insuficientă. Pentru dezvoltarea unei loialități autentice și durabile a migranților față de statul american, scria profesorul Miller, este nevoie ca SUA să se implice în realizarea aspirațiilor naționale ale acestora din patriile de origine – în cazul de față, în dobândirea independenței de către națiunile oprimate din Imperiul Habsburgic. Ideea a atras atenția în mod pozitiv administrației Wilson, care intrase în război în aprilie 1917, ca încă un argument intern de implicare în conflict, în condițiile în care opinia publică americană era departe de a fi unanimă în susținerea intervenției externe.
Sursă: Arhiva The New York Times
În decursul studiilor sale, Miller s-a împrietenit cu câțiva din liderii mișcărilor naționale de eliberare de sub jugul austro-ungar, în special cu viitorul fondator și președinte al Cehoslovaciei, Tomáš Masaryk. Cei doi au căpătat sprijinul Comitetului pentru Informații Publice al Guvernului SUA (instituția de stat însărcinată cu propaganda) pentru a promova și a pune bazele așa-numitei Uniuni Democratice a Europei Centrale (Democratic Mid-European Union), o viitoare confederație pe model SUA, anti-germană și anti-bolșevică, din care urmau să facă parte, după război, balticii, cehii, slovacii, polonezii, românii, ucrainenii, iugoslavii, albanezii, armenii, italienii și grecii.
După ce Tomáš Masaryk i-a prezentat proiectul președintelui SUA Woodrow Wilson în cadrul unei întâlniri directe, primind binecuvântarea acestuia, profesorul Miller a acceptat funcția de director al Uniunii, remunerată de la bugetul SUA, prin Comitetul pentru Informații Publice. Salariul său a fost stabilit la 8.000 de dolari pe an, la care se adăuga o diurnă de 5.000 de dolari pentru diverse cheltuieli logisice.
Pe 26 octombrie 1918, la Independence Hall din Philadelphia, în cadrul unei ceremonii menite să evoce evenimentul american fondator al Declarației de Independență a SUA de la 4 iulie 1776, reprezentanții comunităților din America ale tuturor acestor națiuni, sub conducerea lui Miller și Masaryk, au semnat festiv o Declarație a Scopurilor Comune ale Națiunilor Central-Europene, care ar fi urmat să constituie baza unei viitoare Constituții a Uniunii.
Sursă: Arhiva The New York Times
Uniunea intenționa să negocieze cu marile companii financiare de pe Wall Street pentru a obține un împrumut pentru finanțarea activității. Magnatul american Henry Ford s-a oferit chiar să dea bani fără dobândă, însă contra unui angajament că i se va garanta după război monopolul asupra vânzării de tractoare în statele preponderent agrare ale Uniunii, propunere care a fost refuzată în cele din urmă, potrivit lucrării "H. A. Miller and the Mid-European Union of 1918", apărută în 1957 în publicația The American Slavic and East European Review.
Evenimentele de pe front s-au precipitat însă și, deloc nefiresc, reprezentanții fiecăreia dintre aceste comunități au început să se preocupe în primul rând de interesele lor naționale postbelice. Mai mult, deși principalul scop al proiectului Uniunii era tocmai rezolvarea pașnică a disputelor teritoriale dintre națiunile membre, acestea au răzbătut violent la suprafață. Polonezii s-au retras primii din organizație, acuzându-i pe ucraineni că le-au invadat teritoriul alături de trupele germane și austriece. La scurt timp a urmat retragerea iugoslavilor, nemulțumiți de un plan care acorda Dalmația italienilor.
În vara anului 1919, Miller a constatat oficial "decesul" Uniunii Democratice a Europei Centrale și și-a reluat postul de profesor la Universitatea Oberlin din Ohio. Totuși, ideea americană a sprijinirii unei forme de asociere a statelor central și est-europene, contrapartidă la Rusia, dar și la marile puteri occidentale din Europa, s-a menținut trează în rândul elitelor politice americane până în prezent. În iulie anul acesta, influentul analist american George Friedman de la Stratfor a readus în atenția opiniei publice conceptul Intermarium, o „barieră” imaginară formată din statele ex-sovietice și sateliții comuniști, având ca piloni România și Polonia, iar ca scop principal – contracararea puterii Rusiei.
Sursă: Arhiva The New York Times
"Intermarium pune bazele, în opinia mea, unui curent economic mai integrat. Va fi în interiorul UE, dar se va comporta diferit față de UE - mai înclinat către antreprenoriat, mai aproape de modelul SUA. Acest lucru va pune stres pe UE, care nu are nevoie de încă un stres. Unul dintre cele mai mari eșecuri ale UE a fost expansiunea sa fără o atentă considerație pentru modul în care noile state vor putea lucra cu vechii membri, în perioade de dificultăți economice. Impulsul de a se extinde a fost una dintre cele mai mari greșeli ale UE. Expansiunea este bună, dar istoria arată că trebuie să fie sistematică și gândită. Disciplinarea intențiilor este cel mai greu lucru", scria Friedman în vară.
Revenind în 1918, reprezentantul României în cadrul Uniunii Democratice a Europei Centrale a fost Vasile Stoica, căpitan în serviciul de informații al armatei române. Acesta fusese trimis neoficial de către armată în SUA în 1917, alături de preoții greco-catolici Vasile Lucaciu și Ion Moța și cu scrisori de recomandare de la ambasadorii american și francez la Iași, pentru a mobiliza emigrația românească în sprijinul acțiunilor de lobby și propagandă de pe lângă autoritățile americane, care au culminat cu obținerea declarației oficiale a președintelui Woodrow Wilson în favoarea unirii tuturor românilor într-un singur stat după război.
Sursă: Arhiva The New York Times
"Membrii delegației românești au constatat că presa americană nu susținea cauza românească, după cum afirma Vasile Stoica, iar "consorțiul Hearst ne prezentase în culorile cele mai nefavorabile, ‹New York Tribune› ne critica aspru, ‹New York Times› nu ne luau în seamă", toate acestea în contrast cu poziția favorabilă pe care o avea presa americană față de Austro-Ungaria, imperiu ce reușise să-și creeze o imagine bună în cadrul opiniei publice americane și al decizionalilor SUA. Ca atare, fără a avea o pregătire de intelligence, căpitanul Vasile Stoica a înțeles că, pentru a promova cauza românilor, trebuie să încerce să intre în legătură cu ziariștii și presa orașelor de pe coasta de est a Americii și, cu ajutorul căpitanului Luke C. Doyle – ofițer în armata americană, a reușit să deschidă ușile marilor ziare și să publice personal, în calitate de colaborator, sau prin ziariștii americani, articole prin care să susțină cauza românilor transilvăneni. Astfel, căpitanul Vasile Stoica, după ce a câștigat încrederea directorului ziarului „Washington Post”, Ira F. Bennett, a făcut din acest cotidian un promotor al luptei, aspirațiilor și cauzei naționale românești. Ulterior, și cotidianul „New York Times” a devenit un promotor al cauzei românești", se arată în lucrarea "Repere ale activității de propagandă derulate de ofițerul Vasile Stoica pe teritoriul SUA în susținerea Marii Uniri de la 1918" a lui Dragoș Mircea Păun, susținută ca teză de doctorat la Academia Națională de Informații și disponibilă aici și aici.
Dintre cei trei membri ai delegației, doar căpitanul Vasile Stoica vorbea fluent limba engleză.
Sursă: Arhiva The New York Times
"O deosebită importanță a avut întâlnirea din data de 28 august 1917 a căpitanului Vasile Stoica cu Theodore Roosevelt – fostul președinte al Statelor Unite ale Americii, întrevedere în urma căreia ofițerul român a câștigat încrederea acestuia în susținerea cauzei românilor transilvăneni. Întâlnirea dintre cei doi a avut un rol hotărâtor în reușita acțiunii de propagandă și de promovare a idealurilor unioniste. Astfel, ulterior acesteia, la nici două săptămâni de la întâlnire, Theodore Roosevelt a declarat, în cadrul unui discurs susținut la New York, că <pacea nu se poate face până ce națiunile mici nu vor fi total desrobite și unite cu țările lor mame>", menționează sursa citată.
După război, președintele Consiliului de Miniștri Ion I.C. Brătianu, l-a solicitat și l-a inclus pe Vasile Stoica ca expert tehnic în delegația României la lucrările Conferinței de Pace de la Paris. Acesta a făcut parte din comisiile trimise în SUA pentru buna organizare și funcționare a consulatelor românești de la Washington și Chicago și a înființat un consulat la Pittsburg.
A rămas în perioada 1926-1929 în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, când a îndeplinit diferite misiuni speciale, la Geneva , Londra, Bruxelles, Paris, Roma și Berlin și a participat ca expert tehnic la diferite reuniuni ale Societății Națiunilor și Micii Înțelegeri.
Sursă: Arhiva The New York Times
În perioada anilor 1930-1932 a fost ministru al României în Albania, după care a îndeplinit aceeași funcție în Bulgaria, în 1932-1936. În anii 1936-1939 a fost ministru al României în Letonia și Lituania, iar în continuare, în perioada 1939-1940, în Turcia. În vara anului 1940, Vasile Stoica a fost numit secretar de stat la Ministerul Propagandei Naționale. La data de 9 iulie 1946, Vasile Stoica a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Olanda, cu acreditare și pentru Belgia, ca însărcinat cu afaceri.
În anul 1947 a fost rechemat în țară, după care a urmat persecuția.
"Întrucât nu a putut să plece legal din țară, în situația nou creată, împreună cu familia, a încercat plecarea ilegală din țară la data de 31 martie 1948, fiind prins și închis până în anul 1955. În decembrie 1958, Tribunalul Militar București l-a condamnat la 10 ani de închisoare corecțională, învinuit că a manifestat o atitudine dușmănoasă față de țară. Bunurile i-au fost confiscate, iar familia i-a fost evacuată din imobilul în care locuiau. A murit la data de 27 iulie 1959 în închisoarea de la Jilava", se relatează în lucrarea „Ambasadorul Vasile Stoica, ilustru diplomat, scriitor și publicist de înaltă cultură”.
Sursă: Arhiva The New York Times
