"Cel mai indicat ar fi să se pună în capul acestei Bănci (BNR – n.r.) un Guvernator care e complet independent. Deoarece chiar cele mai mari personalități ale României, în special după războiu, nu ar putea proba că sunt politicește independente, se impune să se aducă din Germania un specialist de primul rang. Acesta ar căpăta cetățenia română pe timpul funcțiunii sale. El ar trebui numit de rege pe o durată de 10 ani și în același timp angajat de Bancă cu un contract ireziliabil pe timp de 10 ani. Datoria acestui bărbat ar fi să aducă direcțiunea și corpul funcționarilor Băncii în situația ca ei să conceapă datoriile lor numai din punctul de vedere curat al afacerilor în interesul țării și să nu se lase a fi influențați în nici un fel de idei politice. Numai educația va putea îndeplini conduita necesară. Când de la o asemenea personalitate emană dreptatea absolută în afaceri, după trecerea celor 10 ani, li se va putea face educația în acest sens și directorilor și funcționarilor băncii".
Rândurile de mai sus fac parte dintr-un memoriu strict secret întocmit și trimis de la București autorităților de la Berlin, în timpul ocupației germane a Munteniei din primul război mondial, de către Samuel Ritscher, membru al board-ului băncii germane Dresdner Bank. Documentul, alături de unele similare ale altor bancheri germani, este citat integral în lucrarea "Istoria politicei noastre monetare și a Băncii Naționale", apărută în 1933 sub semnătura lui Constantin I. Băicoianu, director în BNR. Cartea este disponibilă online în Biblioteca Digitală a Bucureștilor.
Au existat și propuneri mai radicale. Un proiect de lege elaborat de Guvern, la presiunea autorităților de ocupație, prevedea, tot din rațiuni de asigurare a independenței instituției, ca guvernatorul BNR să fie numit pe viață, prin decret regal, la propunerea Consiliului de Miniștri.
Pe durata ocupației, între 1916 și 1918, elitele imperiale au elaborat mai multe proiecte de schimbare radicală a statutului, legii de funcționare și structurii de organizare a Băncii Naționale a României, scopul fiind aducerea instituției sub influența Puterilor Centrale și consolidarea acestei influențe după o eventuală victorie în război a acestora. Deși ținta Germaniei era clară – dominarea și exploatarea monetară a României – câteva dintre aceste proiecte rămân interesante și astăzi, în special prin diagnosticul pus asupra BNR-ului de atunci, de bancă centrală controlată politic și economic de liberalii conduși de familia Brătianu.
De reținut că, încă din 1901, Banca Națională era o instituție cu acționariat exclusiv privat, chiar dacă de interes public și cu atribuții vitale în politica economică și financiară a României stabilite prin lege, având concesionat monopolul asupra emisiunii și politicii monetare. Cele mai multe din acțiunile BNR erau la purtător.
După bătălia pierdută de la Turtucaia și după invadarea Munteniei de către armatele imperiale germane în 1916, familia regală a României, Guvernul și instituțiile de stat s-au refugiat la Iași. La rândul său, Banca Națională a României, în frunte cu guvernatorul Ioan Bibicescu, și-a mutat sediul central la Iași, noua capitală a țării pe perioada ocupației, până la eliberarea din 1918. O mână de funcționari bancari și directorii lor Nicolae Bărbulescu și Constantin Băicoianu au rămas însă la București, în teritoriul controlat de inamic, în cadrul unei sucursale cu atribuții limitate.
Iar ocupația a debutat cu un "atac" asupra monedei naționale, relatează Constantin Băicoianu, martor direct și actor al întâmpărilor, în altă lucrare a sa, "Banca Națională în timpul ocupațiunei, Noiembrie 1916 – Noiembrie 1918", apărută la scurt timp după evenimente, în 1919. Mai precis, autoritățile germane au luat măsura deprecierii arbitrare, prin decret, a cursului leului față de marca germană cu peste 6%, de la 1,25 (curs inițial stabilit tot de ocupant) la 1,33 lei/marcă. După un an, devalorizarea oficială a fost accentuată la 1,4285 lei/marcă.
"Această depreciere a leului nu era justificată de nici o considerațiune economică serioasă. Pe piață nu se făceau decât foarte restrânse transacțiuni monetare. Plăți în străinătate deasemenea nu aveau loc, căci comerțul era împiedicat de răsboiu; apoi împrejurarea că noi eram factorul ce trebuia să întrețină schimbul germano-român, prin exportul nostru de produse înspre Germania, pe câtă vreme Germania aproape nu avea ce să ne trimită în schimb, departe de a justifica scăderea leului, ar fi putut să îndreptățească fenomenul contrariu, al urcărei. Dar această din urmă așteptare, rezultantă a jocului natural de bursă, se viciase prin intervenția samavolnică a autorităței pumnului de fer german, care, pe temeiul bunului plac, scăzând leul și ridicând marca peste paritatea cursului legal, țintea să jefuiască țara românească și pe această cale a deprecierei forțate a valutei românești", scria directorul BNR Băicoianu.
Extras din memoriul lui Samuel Ritscher. Sursă: Biblioteca Digitală a Bucureștilor
Potrivit sursei citate, lovitura de grație pe care administrația germană urmărea să o dea finanțelor României consta în a determina BNR ca, în contradicție cu legea, statutul și reglementările sale de funcționare, să se transforme, prin diverse metode, în "tiparniță iresponsablilă" de bancnote fără acoperire cu care ocupanții să preia bunurile produse de economia românească, plan la care BNR s-a opus.
În martie 1917, ocupantul german a pus sechestru pe Banca Națională, care a fost trecută sub administrare forțată, administrator fiind numit un anume Von Witzleben. Încă dinainte de acest moment, mai mulți executivi și experți bancari germani au fost trimiși la București pentru a elabora proiecte de modificare a statutului și de reorganizare a BNR. În rapoartele lor secrete trimise Guvernului de la Berlin, toți aceștia subliniau influența familiei Brătianu asupra Băncii.
"Puterea familiei Brătianu constă în partea în aceea că ea, împreună cu partizanii politici devotați, avea o influență hotărâtoare în institutele financiare privilegiate ale României: Banca Națională, Casa Rurală, Creditul Funciar Rural, Creditul Funciar Urban București și Iași, Băncile Populare și Banca Viticolă. (...) Câte acțiuni din cele 24 de mii bucăți aparțin familiei Brătianu nu s-a știut niciodată", scria în raportul său Von Stauss de la Deutsche Bank.
La rândul său, Ritscher de la Dresdner Bank afirma, în memoriul său, că puterea mare pe care o are Partidul Liberal în România derivă în mare parte din influența pe care a știut să și-o construiască asupra sistemului financiar național.
Extras din memoriul lui Samuel Ritscher. Sursă: Biblioteca Digitală a Bucureștilor
"Conștient de acest scop, a știut să ajungă în posesiunea celor mai mari instituții, cari predomină raporturile economice ale țării, și prin partizanii lui le-a ocupat în așa fel încât numai el singur poate influența decisiv. Chiar și cel mai mare institut de conducere a creditului, Banca Națională, se găsește, după cât se știe, complet în mâinile Partidului Liberal, care nu numai că și-a plasat partizanii, ci și face să depindă economicește de el, prin conducerea creditului, toate celelalte instituții ale țării", scria bancherul german.
Concluzia a fost preluată și în raportul final pe această temă al Administrației Militare Germane din România, semnat de colonelul Schwartz Koppen.
"Banca Națională, care se afla până astăzi complect în mâinile Partidului Liberal și mai ales a familiei Brătianu, a fost și este întrebuințată de aceștia ca instrument politic. Organizațiunea ei trebuie astfel transformată ca ea să fie sustrasă pentru totdeauna nu numai influenței Partidului Liberal, dar în genere oricărei influențe politice a partidului dominant. Ea trebuie să fie condusă după principii financiare perfect obiective. Este îndoelnic dacă această despoliticizare a Băncii Naționale va putea să fie întreprinsă imediat și dacă nu cumva va fi necesară o perioadă de tranziție pentru a găsi personalitățile potrivite la conducerea Băncii Naționale și pentru a deprinde și restul funcționarilor cu această concepțiune", se arată în documentul citat.
Colonelul Koppen însă, mai pragmatic și totodată mai franc, nu era la fel de atașat de ideea independenței Băncii Naționale. "Trebuie avută toată grija ca Puterile Centrale, chiar după evacuare, să păstreze destulă influență în Banca Națională, pentru a împiedica o politică financiară dăunătoare intereselor lor. (...) Banca Națională trebuie sustrasă cel puțin influenței acelui partid care este dușman al Puterilor Centrale și să treacă în mâinile partidului dispus să facă pe voia Puterilor Centrale", nota acesta în raportul său.
Extras din memoriul lui Samuel Ritscher. Sursă: Biblioteca Digitală a Bucureștilor
