În comună la noi, cu foarte mulți ani în urmă, când nu exista nici Facebook și nici Instagram, iar oamenii vorbeau între ei pe la porți, nu pe pereți virtuali, a murit Vasile, bărbatul bețiv și bătăuș al unei biete femei. Văduva nu suferea prea tare, pentru că scăpase de certuri și bătăi, dar nu era nici bucuroasă, pentru că la vârsta ei era greu de crezut că și-ar mai fi putut găsi alt soț. În ziua în care urma înmormântarea, scoseseră mortul în sicriu în curte și îl urcaseră într-o căruță, urmând ca în curând să-l ducă la cimitir. Nevasta bețivului se urcase în căruță, lângă coșciug, și, fără convingere, începuse să-l jelească pe om, mai mult de teama bârfelor din sat decât de durere:
- Vasile, Vasileeeeee, cui mă lași, Vasile?????
Câțiva bătrâni înconjuraseră căruța, cu căciulile în mâini, iar prin preajmă forfoteau vecinele care ajutau la pregătirea mesei pentru pomana care urma după înmormântare și unde erau așteptați popa, dascălul și jumătate de sat. La nici zece metri de carul mortuar fierbea o oală mare cu sarmale - atracția tuturor celor specializați în pomeni pe la țară.
Proaspăta văduvă își făcuse un mic calcul, cât dura drumul până la biserică, slujba de înmormântare și venitul înapoi, pentru că puseseră sarmalele în oală cam târziu și riscau ca, atunci când va reveni lumea în curte, mâncarea să nu fie gata. În timp ce își jelea bărbatul, una din femeile care pregăteau masa s-a apropiat de coșciug, iar văduva a vrut să știe cât să-și mai prelungească reprezentația astfel încât lucrurile să se potrivească perfect. Și-atunci oamenii din jur au auzit-o pe văduvă urlând:
- Vasileeeee, m-ai lăsat singură, Vasileeeee, cum să mai trăiesc eu așa, Vasileeeee????
Pentru ca în secunda următoare să se aplece peste marginea căruței și s-o întrebe pe femeia cu mâncarea destul de tare ca s-o audă cei din jur, pentru că nu-și reglase sonorul pe voce joasă după bocetul anterior.
- S-a fiert, fă, sarmalili alea?
Și apoi, imediat și fără pauză, s-a apucat din nou de bocit:
- Vasileeee, ce mi-ai făcut tu mie....
Dar era prea târziu, pentru că oamenii din jur auziseră întrebarea cu sarmalele și acolo, în curte, cu mortul în căruță și văduva jelindu-l, nu s-au mai putut opri din râs.
Nu știu dacă acum câțiva ani, când i-am văzut pe un director al unei televiziuni cu rating minuscul și pe o doamnă, fost ministru al Justiției, cei doi mâncau sau nu sarmale într-un colț al restaurantului. Într-un târziu s-au ridicat, au trecut pe lângă masa la care discutam cu proprietarul restaurantului - unul dintre cei mai bogați oameni din România, și cu un alt om de afaceri, mai pârlit, iar directorul de televiziune l-a salutat sobru, din mers, pe patron, mișcând ușor din cap. Dar peste doar câteva minute s-a întors în fugă, gudurându-se ca un cățel care vine să cerșească o felie de salam de la stăpân:
- Te rog ceva, boss, i s-a adresat el cu glas dulce patronului de restaurant.
- Sigur.
- Poți să treci la tine pe protocol ce-am consumat cu asta?
- Da, nicio problemă.
- Ok, merci mult. Mă duc la toaletă și revin imediat.
În timp ce se îndepărta, patronul restaurantului mi-a șoptit:
- Uită-te la ăsta cum cerșește, și cred că are și el în cont câteva milioane de dolari.
- Așa se fac banii, a mârâit celălalt afacerist, mult mai anemic din punct de vedere financiar.
La scurtă vreme, directorul de televiziune s-a întors de la baie și s-a postat în spatele patronului de restaurant pe care, spre surprinderea mea, a început să-l maseze pe umeri, dovadă de mare slugărnicie. Patronul s-a relaxat, semn că "maseurul" nu era la prima reprezentație. Apoi ne-a prezentat, mai întâi pe celălalt om de afaceri, și apoi pe mine:
- Liviu e cel mai mare jurnalist economic din România. Mușcă din carne vie!, a mințit omul de afaceri, exagerându-mi ridicol de mult valoarea, doar ca să se pună pe el în avantaj. I-a fost jenă să fie surprins stând la masă cu un jurnalist obișnuit, de duzină, așa cum directorul de televiziune avea o turmă în subordine.
- Unde lucrezi?, m-a întrebat curios directorul.
- La Mediafax, i-am răspuns, pentru că acolo lucram pe atunci.
- Aaaa, păi zi așa! Eu sunt foarte bun prieten cu Adrian.
Se referea la Adrian Sârbu, patronul trustului din care făcea parte și agenția de presă. Când cineva îți spune că e foarte bun prieten cu patronul tău, e clar că vrea să se poziționeze mult mai sus decât tine și chiar reușește să facă asta.
- Și ce mai face Adrian?, a continuat directorul încercarea de a mă umili. Mai e tot la voi?
Atunci mi-am dat seama că, de fapt, pe el și pe "Adrian" nu-i leagă în niciun caz vreo mare prietenie și că, probabil, s-au întâlnit accidental de câteva ori de-a lungul anilor. Practic, mi-a ridicat replica la fileu și n-am ratat ocazia să mai șterg puțin din superioritatea pe care încercase să mi-o arunce în ochi.
- Păi dacă sunteți prieteni așa de buni ar trebui să știți o chestie atât de importantă pentru el, cum ar fi dacă mai e sau nu mai e patron la Mediafax.
Cam la fel de buni prieteni precum erau directorul de televiziune și "Adrian" au apărut acum și în jurul cadavrului Cristinei Țopescu, încercând să smulgă o bucățică din sicriul poleit care le-ar aduce pe Facebook ceva like-uri. Am văzut câteva tipe care au ajuns până la a-și schimba poza de profil cu cea a Cristinei Țopescu, iar alte câteva o plâng ca fiind o jurnalistă tot atât de mare precum mă prezentase pe mine patronul restaurantului. Și fac asta din același motiv ca patronul: ridică nivelul cuiva pentru a se valida pe sine, ca fiind prieten sau măcar admirator înfocat al cuiva atât de valoros.
Eu n-am mulți prieteni, ci doar câțiva, dar nu-i întreb niciodată "Ce MAI faci?". Vorbesc cu unii dintre ei zi de zi și cu alții odată la 2-3 zile, așa că știu ce fac în aproape orice moment. Știu dacă și-au schimbat mașina, dacă vor să-și mai cumpere un câine sau dacă peste două zile pleacă în vacanță. Mă sună la fel de des precum îi sun eu, ne vedem la cârciumă sau cu câinii la antrenament, mergem împreună în străinătate, iar dacă unul nu răspunde la telefon o jumătate de zi, deja încep să-mi fac griji. Cu prietenul meu din copilărie, care nu locuiește în București, vorbesc aproape zilnic la telefon de când a apărut telefonia mobilă.
Cu mulți ani în urmă, după o beție cumplită care s-a încheiat mult după miezul nopții, unul dintre prietenii și colegii cu care băusem în ziua aia n-a mai ajuns la serviciu. Eu și celălalt coleg am venit târziu, pe la prânz, și când după două ore l-am sunat pe al treilea prieten și am constatat că avea închise ambele telefoane, ne-am pus problema că a pățit ceva. Nu obișnuia să-și țină mobilele închise, iar să se fi descărcat ambele în același timp era o coincidență puțin probabilă. Am sunat alți prieteni comuni și nimeni nu știa nimic despre el. La 7 seara, imediat după program, ne-am dus la el la ușă, care era descuiată, și l-am găsit în pat, într-o baltă de sânge, dar încă viu. L-am dus la spital aproape inconștient și doctorii au spus că dacă ar mai fi stat așa încă vreo câteva ore, ar fi pierdut atât de mult sânge încât ar fi murit. Prietenul ne-a povestit mai târziu că îl atacaseră câțiva dubioși în scara blocului, îl loviseră în cap și îi luaseră tot, telefoane, bani și acte. A reușit să se ridice cu greu, s-a târât până în apartament și a mai avut puterea doar să se arunce în pat și acolo a rămas până seara, când am ajuns noi. Dar pe atunci nu exista Facebook și fiecare dintre noi avea doar 4-5 prieteni adevărați, nu 4-5.000 virtuali.
Cu 4.900 de "prieteni" pe Facebook și aproape 16.000 de urmăritori, Cristina Țopescu părea, la prima vedere, o persoană foarte apreciată. Postările ei, foarte dese, primeau mii de like-uri și sute de comentarii. Pe 26 decembrie a avut două postări pe Facebook, pe 25 una, pe 23 una, pe 22 - 5 postări, pe 21 - 3 postări și tot așa. Toate astea îmi întăresc părerea că cei mai singuri oameni în viața de zi cu zi sunt, în general, cei mai activi pe Facebook. Cei care n-au prieteni în viața reală caută disperați aprecierea în lumea virtuală. Dar în lumea virtuală, cel mai mare semn de afecțiune pe care îl poți primi e doar un deget apăsat timp de o jumătate de secundă pe geamul smartfonului, pentru că asta înseamnă, în esență, un like. Cineva bate cu degetul în geamul telefonului, sub postarea ta, dar nimeni nu bate în geamul tău de acasă.
Habar n-am ce s-a întâmplat cu Cristina Țopescu, însă știu că foarte mulți oameni singuri intră într-o depresie cruntă tocmai de Sărbători, când văd în jur doar bucurie, cupluri în vacanțe și familii reunite în jurul bradului, al porcului de Crăciun sau al ouălor de Paște. Iar unii dintre ei cedează psihic și ajung chiar și să se sinucidă.
Like-urile nu țin loc de prieteni și lumea virtuală nu e viața reală. Când cineva postează pe Facebook de zece ori pe zi, trebuie să înțelegem că nu de like-uri are el nevoie, ci de prieteni adevărați și reali.
Iar regretele eterne și bocetele de pe Facebook la moartea cuiva de care, de fapt, nu îți pasă prea mult, nu sunt nimic altceva decât o formă nouă a lui "s-a fiert, fă, sarmalili alea?".
