Cică în fiecare seară, la hotelul unde s-au cazat niște prieteni, în Jupiter, cântă Gheorghe Gheorghiu. Oamenii mănâncă tocăniță, ceafă de porc sau piept de pui, iar el le face atmosferă. Printre dumicați, clefetind, îl ascultă cum o zice pe-aia cu "Unde dragoste nu e, nimic nu e", hitul verii lui '93. Într-o seară s-a zvonit prin hotel că vor veni și cei de la 3 Sud-Est, dar s-a dovedit a fi o alarmă falsă. Dacă Elvis Presley mai trăiește încă, așa cum speră unii dintre fanii lui, nu prin Australia ar trebui să-l caute, ci la o terasă din Saturn. Iar dacă nu-l găsesc cântând pe undeva, prin sudul litoralului, e limpede că a dat colțu'.
- Cât de mult cântă Gheorghe Gheorghiu?, i-am întrebat pe prieteni.
Eram sigur că repertoriul artistului nu face față pe durata unei mese cu ciorbă, felul doi și desert.
- Patru melodii, mi-a răspuns unul dintre ei prompt.
- Deci până mâncați ciorba și un sfert din ceafa de porc, i-am zis eu.
Peste câteva zile, amicii mei m-au anunțat, mândri oarecum, că Gheorghe Gheorghiu a cântat nu mai puțin de șase piese. Șase! Mi-era clar, omul își însușise și discografiile complete ale lui Temișan și Iordăchioaie. Făcuse efortul doar pentru ca turiștii să poată mânca și felul doi pe muzică.
Într-o zi, cu câțiva ani în urmă, am împărțit plaja cu Gheorghe Gheorghiu. Vorbea la mobil, în bustul gol, la o aruncătură de băț în fața mea, cu părul lung și negru, până la omoplați. Anii nu l-au copleșit pe Gheorghe Gheorghiu; a rămas cu aceleași cântece și cu același fizic cu care o cucerea pe Anca Țurcașiu pe vremea când Iliescu chema minerii la București. Cântărețul domina plaja, cu capul lui cât un stabilopod și trupul de taur, mai degrabă lat decât înalt, dar nu, în niciun caz gras. Pe spate îi înflorise o grădină de păr lată și lungă cât covorașul de la baie. Pe vremuri, cu milioane de ani în urmă, toți oamenii de pe pământ arătau ca Gheorghe Gheorghiu, vânjoși și păroși. Diferența e că nu vorbeau la mobil pe plajă, ca el. Și poate că știau ceva mai multe cântece.
Era gata să-l văd din nou zilele trecute. Am avut ceva treabă prin Saturn și a trebuit să rămân peste noapte. Pe seară am coborât cu câinele la aer. De la o terasă cât Cișmigiul, dar mai frumoasă și mai plină de arbori, răsuna "Dance me to the end of love", dar n-o cânta Leonard Cohen. Când același glas răgușit, dar melodios, a început și "Different dreams" a lui Oscar Benton, m-am prins că nu e casetă, ci un om viu, care se produce live. De muzică se bucurau doar câțiva familiști la o masă, niște bărbați gălăgioși la alta și o bunică cu un copil undeva, mai la intrare. Bunica i-a dat pantalonașii jos copilului și el a făcut pipi acolo, în grădina de vară, pe muzica lui Benton.
N-am îndrăznit să intru. Știu sigur că îi deranjează prezența unui câine pe terasă pe oamenii care nu se sinchisesc când un copil urinează lângă masa lor. Un chelner trist, cu coșuri și ochi adormiți, ștergea o masă. L-am întrebat cine e cel care cântă.
- Doru Tufiș, mi-a răspuns cu voce spartă, de licean.
- Mă duc să las câinele în hotel și revin.
- Veniți, că pe urmă o să cânte Ștefan Gheorghidiu, m-a încurajat băiatul.
Eram sigur că se referă la Gheorghe Gheorghiu. Asta înseamnă ca cineva să fie semivedetă. Se poate transforma oricând din Gheorghe în Ștefan și din Gheorghiu în Gheorghidiu. Omul făcea turul teraselor seară de seară. Patru melodii colo, patru dincolo, și uite-așa se umple de bani cu doar câteva cântece, compuse cu un sfert de secol în urmă.
Dar dacă, totuși, eram eu depășit și chiar există un cântăreț Ștefan Gheorghidiu? Numele nu-mi era total străin. O fi vreo vedetă din aia de vară, care câștigă Vocea României și apoi nu mai auzi nimic despre ea. Sau poate chiar e cineva consacrat, gen Lidia Buble, de care am aflat abia acum câțiva ani de la nepoată-mea.
- Cântăreața mea preferată e Lidia Buble, mi-a dezvăluit ea.
Era mică, la grădiniță, și inițial am crezut că aberează și că Buble e o marcă de gumă de mestecat. Apoi am citit pe facebook că Buble există și că s-a combinat cu Răzvan și Dani.
Am scos telefonul și am dat o căutare pe google după "Ștefan Gheorghidiu": "Caracterizare Ștefan Gheorghidiu", "Drama intelectualului lucid" și tot așa. Niciun cântec, nimic. Am aprofundat subiectul și m-am lămurit: Gheorghidiu era personajul central din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război". Deci ăla mic, liceanul, știa el ceva. E clar că pe undeva învățase pentru BAC. Oare îl luase?
Frustrat de atâtea lipsuri intelectuale, mi s-a tăiat cheful să cobor la terasă. Am luat o carte de pe noptieră și m-am pus pe citit. N-a durat mai mult de zece minute și de undeva, din vecinătatea hotelului, a izbucnit un sunet puternic și tânguitor, așa cum scot musulmanii care se roagă, dar în varianta instrumentală. Un clarinet urla de parcă îl amenințase cineva că-l obligă să se uite la emisiunea lui Mircea Badea o zi întreagă. Apoi, o voce de manelist clasică, cu muci în gât în loc de note muzicale, a început să... nu pot să-i spun să cânte, ci să râgâie sunete prelungi, fără cuvinte. Suna a manele, dar mult mai rău. Dacă un manelist ar fi făcut dragoste cu un serial turcesc cred că rodul iubirii lor ar fi cântat cam în felul ăsta. "Piesa" a durat cam un sfert de oră. Cu ușa închisă îți agresa timpanul, iar cu ea deschisă îți spărgea capul.
Apoi a urmat o altă piesă, întocmai ca prima, și o a treia la fel ca cele două. Apoi alta și alta. La unele, cântărețul nu intervenea deloc. La altele scotea niște chiuituri și, în rest, nimic, niciun cuvânt. Doar tânguirea clarinetului, care suna de parcă ar fi fost construit din tablă la Sidex Galați, și niște tobe care îmi dădeau șuturi în creier.
Am sunat la recepție. Nu erau șocați că sunt șocat de zgomot. Le-au plâns mulți turiști pe umăr celor de la hotel, iar unii mai tupeiști au sunat la 112 și la Poliție. Degeaba. Meciul manele vs. turiști a durat de fiecare dată până la 5 dimineața și a fost câștigat la scor de gazde. M-am uitat la ceas: mai aveam exact șase ore de ascultat. Am ieșit pe balcon, de unde se auzea atât de tare că-i simțeam și respirația manelistului. Măcar să mă amuz puțin, mi-am zis, să ascult ceva versuri și s-o pun de-o postare pe facebook. Dar nimic, nicio strofă.
Aș putea să mă plâng celor mai tineri că nici manelele nu mai sunt ce-au fost. Pe vremea mea, manelistul suferea și-și punea drama în versuri: "Of, viața mea", "Aș da zile de la mine", "Din 1.000 de femei, n-au niciuna ochii tăi"...
N-am auzit de Ștefan Gheorghidiu, dar am și eu cultura mea și știu câteva strofe semnate de Liviu Guță:
"Pe masă și pe covor, la mine în dormitor
Făceați porno grupa mare cu muzica dată tare
La mine în casa mea, pe pat și pe canapea
Dar asta e cea mai cea, vă frecați pe piesa mea".
Speram că după miezul nopții se va opri muzica și voi putea să dorm. Pe balcoanele vecine, turiști cu copii mici și chiloți întinși pe sârmă, la uscat, începuseră să înjure. Am înjurat și eu și mi-am jurat să nu mai vin pe litoral. Orice altă muzică îmi părea o binecuvântare. Îmi era deja dor de glasul tremurat al lui Cătălin Crișan și de măicuța lui Fuego, iar Gheorghe Gheorghiu era mare de tot, cât Frank Sinatra. Mi-am amintit din nou de Liviu Guță:
"Mă uit pe fereastră, să te văd mai bine
Lângă tine unul seamănă cu mine
Și atuncea eu, ca un bun creștin
Căutam adresa de pe buletin"
Poate că manelistul e surdomut, săracu', și reușește doar să scoată sunetele alea specifice, m-am gândit într-un târziu. Asta ar explica și de ce nu are deloc ureche muzicală. Poate e șansa mea să ies din anonimat ca jurnalist și să scriu reportajul vieții: "N-o să-ți vină să crezi! Un manelist surdomut își câștigă existența cântând la nunți". Mi-am tras un tricou pe mine și m-am pregătit să cobor. Tocmai mă încălțam, când manelistul a prins glas:
- Pentru ginerică ginerică ginericăăăăăăăăă șiiiiiii pentru inima lui ginerică ginerică ginericăăăăăă - miresica miresica miresicaaaaaaaa lui!, a început să urle manelistul cu nerv, ceea ce m-a făcut să cred că socrul mare sau chiar "ginerică ginerică ginerică" îl alimentase cu bani.
Abia atunci am fost absolut sigur că pe terasă e o nuntă și că va dura până în zori. Cine-a pus litoralul la Constanța a greșit. Era bine să-l fi mutat la Cluj, unde nunțile se cam termină pe la 8-9 seara. Trebuia să fac ceva. Am pus mâna pe telefon și am sunat la 112. Mi-au făcut legătura la Poliția Mangalia, unde mi-a răspuns o voce ușor neprietenoasă:
- Da, o să trimit un echipaj, să vedem ce se întâmplă.
Peste un sfert de oră, miraculos, s-a oprit muzica. Am stins lumina și m-am băgat în pat. Câinele sforăia deja, lungit pe mochetă. Am ațipit și a trecut așa o jumătate de oră. "Hau, hau, hau!", a urlat manelistul și și-a reluat jelania, dar cu și mai multă forță, de parcă în perioada în care a fost muzica oprită ar fi prins puteri înzecite. Am tras concluzia că manelistul e ca tigrul: dacă te lupți cu el și nu-i dai o decisivă, se ridică și te face bucăți.
Am sunat din nou la 112. Neprietenosul de la Poliție mi-a explicat cum stă treaba:
- Colegii au fost la fața locului, este o nuntă care se desfășoară. Da? Iar respectivul local are autorizație până la ora 5 pentru evenimente. Da? Deci Primăria le-a dat autorizație de funcționare până la ora 5 dimineața.
A urmat o serie înfiorătoare de manele instrumentale. N-am înțeles de ce nuntașii nu simt nevoia unui "blues". Măcar să danseze ginerică cu miresica la sentiment pe un Dan Spataru ori un Gabriel Dorobanțu.
- De la Piticu 4 milioane, să vă trăiască, a strigat din nou cântărețul, în timp ce eu mă uitam în tavan, cu mâinile sub cap, resemnat și epuizat.
A mai tânguit o piesă și l-am auzit din nou:
- De la Nuntașu, cu respect!
Atunci am realizat clar că n-o să dorm în noaptea aia. Chiar dacă pleacă toți acasă, al dracu' Nuntașu rămâne singur până la 5 dimineața. Ăsta stinge lumina și trage apa. Altfel nu l-ar fi poreclit Nuntașu, ci Chibzuitu sau Somnorosu.
Următoarele ore le-am petrecut înjurând, suspinând și meditând. Câinele, lungit pe mochetă, a oftat de 26 ori până spre dimineața. Muzica urla, parcă, și mai tare. Ce n-aș fi dat acum să fi cântat Smiley la nuntă, așa, șoptit, cum știe el să-și acopere lipsa de voce. Existența lui Smiley în muzică e dovada clară că oricare dintre noi, ăștia care n-avem niciun talent, putem la un moment dat să ne umplem de glorie și de bani. Trebuie să recunosc că îl invidiez pe Smiley din cauza unei vecine de la țară, măritată la Pitești. Lucrează cu mama lui Smiley și știe o grămadă de lucruri despre el. Pe vremea când munceam în trustul Pro, deci eram cumva coleg îndepărtat cu îndrăgitul cântăreț, am stat de vorbă în poartă cu vecina.
- Se câștigă bine la voi, nu?, m-a întrebat.
- Nu prea, m-am plâns eu.
- Păi Smiley are nu știu câte zeci de mii de euro pe lună de la "Românii au talent" și de la "Vocea României".
Dacă lăutarul nu știa nicio piesă de Smiley, m-aș fi mulțumit și cu una de Liviu de la L.A, Pepe sau Mircea Rusu Band. Aș fi acceptat bucuros chiar și o manea, dar să fie cu versuri. Un Guță, un Copilul Minune, un Costi Ioniță... Un Salam! Aș fi fost în al nouălea cer dacă l-aș fi auzit cântând chiar și pe părintele Pomohaci. Descoperisem într-o benzinărie, în drum spre mare, un CD cu Pomohaci și Dumitru Fărcaș, în duet, intitulat "Am făcut și bune și rele". Fărcaș ținea ditamai taragotul în mână, pe coperta CD-ul, agitându-l ademenitor prin fața părintelui Pomohaci. Doar Dumnezeu și memoria taragotului știu dacă-l lăsase și pe părinte să sufle puțin în el. Părintele zâmbea pervers de pe coperta discului.
- M-au asasinat cu manelele azi-noapte, m-am plâns a doua zi unui prieten care are un mic restaurant la mare, tot undeva, prin sud. O stațiune întreagă a suferit din cauza unei nunți.
- Nu cred că au suferit chiar toți. Terasele de-aici, din sud, unde se cântă manele, sunt pline, cele unde e muzică populară sunt jumătate, iar unde e muzică ușoară sunt goale. Vorbesc în general, că sunt și excepții.
Omul studiase concurența și avea multe de spus pe tema asta.
- E important să ai manelist live?
- Da, doar manelistul live îți umple terasa. Unii turiști stau afară și se uită cu jind la cei care sunt înăuntru și au mai găsit locuri, iar cei dinăuntru sunt toți cu mâinile pe sus și cu banii în mână, pe care chiar dacă nu-i aruncă în maneliști...
- Și ce fac cu banii, doar li-i flutură pe la nas?
- Îi flutură ca să îi vadă cei de afară. Iar de afară nu se vede dacă sunt hârtii de 100 de lei, de 50 de lei sau de zece lei. Important e să fie văzuți de cei de afară, care nu-i cunosc, că au prins loc în față și că au bani.
- Deci manelistul trebuie să fie musai live...
- Da, și de gât cu turistul.
- Ăsta e un semn al prosperității?
- Da, da, da. Cei mai mulți își fac poze. Cele mai apreciate selfie-uri sunt cele cu maneliștii. Iar terasa care a reușit să aducă un manelist, chiar și de mâna a treia, are succesul garantat pe tot sezonul. În timp ce unele terase închid, din lipsă de turiști, pe la 10-11 noaptea, altele, din cauza programului pe care trebuie să-l respecte, cele cu manele se pare că au autorizații speciale încât rămân deschise până la 3-4 dimineața.
- Înseamnă că primarul iubește manelele.
- Și mai e ceva. Orice tarabă amplasată lângă o terasă cu manele are vânzări cu 30% mai mari decât una cu aceeași marfă, în altă zonă. Oamenii de opresc să se uite din stradă și mai consumă câte ceva...
Mie tot nu-mi venea să cred că sunt singurul deranjat de povestea asta. Scriu despre turism de 15 ani și așa am ajuns să cunosc câțiva directori de hoteluri și prin Saturn. I-am sunat ca să-mi fac o idee.
- În primul rând, cei cu terasele sunt din ăștia cu care nu te pui și ți-e frică de ei. Și, în plus, au autorizație de la Primărie, ceea ce înseamnă că pot cânta liniștiți până la 4 dimineața oricând. Dar sunt interlopi și nu ne punem cu ei, dumneavoastră plecați și noi rămânem. Acești interlopi sunt votanții primarilor și sunt cei care înclină balanța. Iar Poliția și Primăria sunt de-o impertinență crasă. N-ați văzut faleza, că este toată în întuneric, prin mijlocul Saturnului e benză de-ți cad gropile în cap, în Mangalia sunt bălăriile cât casa... coșuri de gunoi nu există, dar e plin de câini vagabonzi.
Apoi l-am sunat și pe primarul Mangaliei, dar n-a răspuns. I-am dat sms și i-am spus cine sunt și ce vreau să scriu, dar degeaba. Până la urmă, ăia care dansau toată noaptea la nuntă, în frunte cu ginerică ginerică ginerică și inima lui ginerică, miresica lui, nu erau vinovați. Aveau autorizație de la Primărie și nu încălcau nicio lege. Dar nici eu n-aveam nicio vină și nici alte zeci sau sute de oameni care poate nu iubesc manelele. Deși nici măcar nu mai e vorba de gusturi. M-ar fi deranjat să-i ascult la 3 noaptea urlând de la terasă chiar și pe Johnny Cash sau Bob Dylan. Într-un hotel cu 300 de camere, atunci când e plin, sunt cazați peste 150 de copii care la 3 noaptea sigur nu vor să-l asculte pe Nuntașu zbierând dedicații și pe manelist cum se tânguie. Într-o țară normală ar trebui ca unii să dea socoteală, de la primar până la ministrul Turismului, pentru că sute de turiști, cu copii cu tot, care poate au răbdat de foame ca să-și permită câteva zile de relaxare la mare, nu pot dormi din cauza zgomotului de la o terasă.
Și mai e o problemă: au dispărut dușmanii din manele și, odată cu ei, au murit și versurile. Maneliștii nu mai au dușmani. De ce oare? Nu cumva pentru că toată lumea îl dușmănește pe Liviu Dragnea?
După nunta cu manele am dormit, epuizat, până spre prânz, și am pierdut o dimineață de plajă. Dar măcar am visat frumos. Se făcea că peste câțiva ani, undeva, într-un beci domnesc, îi adunase viața pe primarul protector al manelelor din miez de noapte și pe părintele Pomohaci, care îi zâmbea pervers, ținând în mână taragotul pe care-l primise cadou de la Dumitru Fărcaș.
