Se spune că politica este arta compromisului. Posibil să fie și asta pe anumite planuri, dar mie mi se pare că, atunci când vine vorba de economie, politica este în primul rând arta păstrării aparențelor. Demers care se poate dovedi de succes pe anumite perioade, chiar timp de mai multe cicluri electorale, însă nu la nesfârșit. Asta pentru că adversarii sunt practic de neînvins: legile fizicii, ale aritmeticii și, cu voia, dumneavoastră, ultimele pe listă, cele ale economiei.
În esență, este vorba despre disimularea responsabilității politice pentru momentele în care economia este în declin și despre justificarea refuzului de a opera reforme structurale, dureroase poate, dar necesare pe termen mediu și lung. Pentru că nu mai crede practic nimeni că ciclurile creștere-recesiune sunt în mod natural "congenitale" economiei capitaliste și nu au nimic de a face cu politicile guvernelor.
După cum s-a demonstrat în atâtea rânduri, productivitatea muncii, cea care generează profituri pentru antreprenori și majorări de putere de cumpărare pentru salariați, suferă din cauza politicilor fiscale și de reglementare neprietenoase, antipiață. Și poate că guvernele asumate ca fiind de stânga sunt mai oneste în această privință, căci nu pretind că sunt ceea ce nu sunt.
Oricum, declinul productivității este compensat și disimulat totodată prin majorarea deficitelor de tot soiul, printre care a celui extern, și cu creșterea îndatorării, așa cum vedem și la noi.
În alte părți, rigiditățile structurale ale pieței muncii, care apasă, deloc paradoxal, și asupra ocupării forței de muncă, și asupra șomajului, se vor mascate de politici radicale pro-imigrație, care însă nu rezolvă nimic, ci dimpotrivă, agravează problema, căci cei mai mulți dintre noii veniți îngroașă rândurile asistaților social, chiar din cauza rigidităților de care vorbeam. Un cerc vicios perfect.
Iar cum deficitele și îndatorarea în creștere nu pot fi finanțate la nesfârșit în condiții normale, factorul politic și-ar dori să controleze și instrumentele politicii monetare, ca să-și autofaciliteze obținerea de bani. După cum vedem în întreaga lume, foarte mulți politicieni fac presiuni asupra băncilor centrale pentru relaxarea condițiilor monetare, fie prin reduceri de dobânzi, fie prin diverse metode de relaxare cantitativă, fie prin ambele. Totul pentru a menține iluzia prosperității și a își disimula culpabilitatea în raport cu declinul productivității și al economiei în general.
Ține de competența, responsabilitatea și caracterul autorităților monetare să reziste la aceste presiuni.
Dar n-aș vrea să închei aici, ci să nuanțez puțin cele spuse. Deficitul de productivitate și reformele lipsă pot fi ecranate cu deficit extern și îndatorare, ca la noi, sau prin manevrarea lichidității - relaxare cantitativă (quantitative easing – QE) -, precum în zona euro. Iată cum monetarismul e pus la treabă ca să încerce să se evite reformarea sistemelor.
De asemenea, rezistența la restructurare se realizează pe seama migrației forței de muncă, menită să substituie prin ajustare de costuri handicapul de productivitate față de competitorii comerciali. Din păcate însă, în condițiile unui hard Brexit o țară ca Franța ar trebui să mute întregul Maghreb la Paris pentru a face față concurenței sud americanilor care preiau ștafeta furnizării de mărfuri agroalimentare către Regatul Unit.
Și pentru că tot am coborât la nivelul latinității din cadrul UE, se vede cum pensionarii au în multe situații venituri mai mari decât persoanele active și sistemul de pensii nu funcționează pe principiul fiecare pentru el, ci e piramidal: pay-as-you-go. Mai mult, principala forță de vot nici nu are obiceiul să consume cât cei activi, ci economisește.
Singurii care încearcă să funcționeze pe principii de productivitate sunt nord americanii și britanicii. Și ei atrag forță de muncă străină, dar nu de orice fel, și tocmai au renunțat la QE. Unii vor să schimbe actuala formă de globalizare în care pare țintuită Uniunea Europeană, ceilalți pur și simplu să abandoneze UE. Dar Uniunii tot nu-i pasă, la nivelul său reforma structurală trenează și e mascată cu monetarism și infuzii cu sânge de muncitori tineri.
Oare de ce nu mai e “la modă” în Europa să se vorbească de deficitul structural?
