Leszek Balcerowicz:
„Banii sunt un mijloc de conservare a valorii.”
Wim Duisenberg:
“Tentația politicienilor de a recurge la măsuri monetare care să aducă rezolvări temporare pe seama afectării perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezentă”
Jean-Claude Trichet:
"Recentele turbulențe reprezintă, în parte, consecința dereglementării apărute după denunțarea acordurilor de la Bretton Woods, declanșată în 1971, când inflația a forțat Statele Unite să abandoneze etalonul aur – o ancoră a sistemului –, inaugurând epoca ratelor de schimb flotante (variabile)".
Alan Greenspan:
„Una dintre temele care îi unește pe etatiștii de toate orientările este antagonismul isteric în raport cu etalonul-aur. Aceștia par să sesizeze – poate mai clar și mai subtil decât mulți dintre susținătorii sistemului laissez-faire– că aurul și libertatea economică sunt două elemente inseparabile, că aurul este un instrument al sistemului laissez-faireși că unul îl implică și îl presupune pe celălalt.
Când aurul este acceptat ca mijloc de schimb de către majoritatea națiunilor, un etalon-aur internațional și liber servește la consolidarea diviziunii globale a muncii și a comerțului internațional. Chiar dacă unitățile de schimb (dolarul, lira, francul etc.) diferă de la o țară la alta, când toate sunt definite în raport cu aurul, economiile diferitelor țări acționează ca una singură – atât timp cât nu există restricții asupra comerțului sau mișcării capitalului.
Dar opoziția față de orice formă a etalonului-aur – din partea unui număr crescând de susținători ai statului bunăstării – s-a născut dintr-o idee mult mai subtilă: înțelegerea faptului că etalonul-aur este incompatibil cu deficitele bugetare cronice (nota definitorie a statului bunăstării.
Acesta este secretul depășit al tiradelor etatiștilor împotriva aurului. Deficitele bugetare nu reprezintă altceva decât un mod ascuns de confiscare a avuției. Aurul stă în calea acestui proces insidios. El constituie un garant al drepturilor de proprietate. Cine înțelege acest lucru, nu are nicio dificultate în a înțelege antagonismul etatiștilor față de etalonul-aur.”
În loc de concluzie:
Monetariștii, deși mai favorabili pieței libere decât keynesienii, nu au o soluție diferită față de aceștia din urmă privind ieșirea din criză. Primii văd salvarea în pomparea de bani de către banca centrală, ceilalți în programele de lucrări publice realizate de guvern.
