Să fiu iertat pentru zicala (aparent) neghioabă, de mai sus, dar, uneori, șefii de state, de guverne și de ministere par duși cu pluta pe apa Sâmbetei. Vă amintesc că, în plină criză economică și socială, Europa legase de gâtul sticlei un dop special. Nimic nu era mai important, nici decăderea industriei auto, nici criza energetică, nici întârzierea europeană în domeniul inteligenței artificiale, nici marile mișcări sociale, nici răsturnarea scărilor de valori democratice, nici analfabetismul tot mai disfuncțional, important era ca dopu’ să fie legat de sticlă, ca să nu polueze.
Nu are rost să spun că e o tâmpenie. Înțelege orice om cu scaun la cap de ce. Pentru cei care, totuși, nu înțeleg, explic că orice utilizator de recipiente are o nevoie absolută de dop, ca să țină locului lichidul cel afurisit și să nu îl verse. Inutil. Mințile plictisite de propria inteligență au decretat: „Ascultă comanda la mine! Atașați dopu’ la sticlă!” Și atașat a rămas.
Aș caracteriza inițiativele de acest soi ca pe un soi de „bine făcut cu sila”. Am mai citit despre el. L-am și văzut în tinerețe, în regimul comunist. Lipsa de hrană, de căldură și de libertate era spre bine nostru. Inchiziția a ars și a înecat vrăjitoare și eretici într-o veselie, ca să le salveze sufletul. Glumesc, firește, nu comparăm gravitatea lucrurilor, doar că sunt chestii care seamănă și din tragice devin ridicole.
Diferența dintre realitatea din teren și imaginarul administrativ este stupefiantă. Nu altfel îmi explic recenta inițiativă ministrul olandez al Sănătății, Vincent Karremans, după ce Comisia a exclus legislația privind tutunul din programul său de lucru pentru 2025. Dânsul a cerut comisarului maghiar să ia măsuri decisive „pentru a proteja sănătatea tinerilor”. Nu vreau să vă plictisesc, dar, în principiu, sunt de acord ca tânăra generație să fie ferită de acest „viciu”.
Nici nu cred că tutunul e inofensiv. Poveștile cu bunicii care au fumat până la adânci bătrâneți sunt povești. Lupta societății împotriva fumatului, însă, ia forme tot mai ciudate. Dintr-un nu-știu-ce ori ceva, dă în fandacsie (Caragiale dixit). În goană după o societate „curată”, ca în multe alte domenii, aruncăm și copilul, odată cu apa din copaie.
Problema, după mine, e în neînțelegerea dramatică a societății. Tinerii nu se apucă de fumat că îi văd pe maturi (unde îi văd?), că le iau mințile reclamele (care reclame? – sunt interzise), nici că sunt tentați pe sub mână. Pe sub mână vin drogurile – și alea se plimbă bine mersi pe tot continentul.
O persoană se apucă de fumat din câteva motive: anturajul (colegi care fumează), tentația lucrului interzis și viața personală neîmplinită, aia care, în adolescență, e cea mai nesuferită din toate. Poa’ să vină și mama inchiziției, da’ eu cred că, la necaz, e mai bună o țigară decât un drog sau o pastilă.
Nu uitați că adolescenții sunt – de regulă – teribiliști. Ei vor să fie altfel decât li se predică în clasă, decât sunt dădăciți la televizor. Ei vor totul – și chiștocul ăla e primul cui din coșciugul „totului”.
În sfârșit, anturajul (care a descoperit fumatul din primele două motive) este zdrobitor. Nu poți face parte dintr-o bulă dacă nu îndeplinești toate obligațiile, dacă nu ești cool. Cam asta ar fi pe scurt motivele. Și vreau să fiu foarte bine înțeles. Nu propovăduiesc fumatul, sunt un fumător moderat, de capul meu. Cu nemulțumirile mele. Dar propagandă sau reclamă n-am făcut niciodată. Dacă un tânăr nu ajunge la fumat, foarte bine. Însă pe mine, unul, o țigară m-a ajutat să trec peste câteva dintre cele mai grele momente din viața mea. E secretul meu, tot ce pot spune e că nu mai vedeam nicicum ziua de mâine.
Acum, ca simplu consumator, alungat din toate localurile, instituțiile și parcurile țării, nu pot să nu constat că goana pentru reglementare, taxare, interzicere începe să mă calce pe bătături. Am și eu dreptul să nu fiu luat de prost. Am și eu dreptul să decid pentru mine. Nu vreau să fiu amendat pentru orice. Dacă grăsimile în exces fac rău, de ce nu se interzic toate grăsimile? Dacă Coca Cola face rău, de ce nu interzicem toată Coca Cola? Dacă sticlele de plastic (sic!) bagă microparticule, de ce nu le scoatem de pe piață? Dar legumele și fructele date cu pesticide? Dar zahărul? Dar carnea de pasăre? Dar mezelurile? Dar pâinea? Dar soarele? Dar apa? Dar aerul?
Și tot așa, până rămânem goi pușcă în grădina mamei natură. Măi, umanilor, lăsați-ne și nouă o mică libertate de mișcare. Cunoaștem riscurile, ni le asumăm. Nu dăm în cap nimănui. Ceea ce cade în sarcina UE este garantarea unui standard calitativ. Atât. Interziceți otrava, contrafacerile, dar nu lărgiți baierele otrăvurilor, astfel încât să încapă în baniță tot ce nu vă place sau ce îi sclipește vreunui șef pe chelie. Pentru ce rămâne răspundem noi, persoane fizice.
Ministrul olandez a declarat că, atunci când vine vorba de e-țigări și alte produse cu nicotină, cum ar fi pungile de nicotină, Comisia ar trebui să pună „restricții cuprinzătoare privind aromele, nivelurile maxime de nicotină și ambalajele simple.” De aici vine principala mea durere. Povesteam acum un an cum Marius Chivu mi-a adus un pachet de țigări din Maroc. Aveau și aromă, și nicotină. Un gust care mi-a învăluit plămânii și creierul și mi-a adus aminte de tinerețe.
Ei bine, din cauza reglementărilor europene, țigările își pierd, văzând cu ochii, principalele calități, cele care dau sens acestui viciu personal. În locul lor rămâne un obicei fără gust, fără plăcere. Iar apostolii (de sorginte neoprotestantă) – pentru care băutura și țigările sunt de la diavol, așa cum e și bucuria de a trăi, odihna, oțiul, insuportabila ușurătate a vieții – se străduiesc să își impună voința și asupra minorității fumătorilor. Totul ambalat în celofanul sănătății.
Taxare, ascundere, blamare, propagandă etc. Însă eu știu un lucru sigur: cu cât un lucru e mai greu de găsit, cu atât pofta devine mai mare. Iar când produsul depășește limitele de preț ale bunului simț, publicul se strecoară ca în vremea prohibiției. Imediat apare piața paralelă, comerțul la negru, contrabanda. Cine nu mă crede poate să întrebe poliția din marile zone portuare. Piața refuză să se predea. Consumatorii țin aproape.
Nu fiți ridicoli, nu vă mai tratați cetățenii (și mai ales tinerii) ca pe niște handicapați care trebuie trecuți strada! Această suprareglementare nu face decât să crească îndârjirea cetățenilor. Și se vede. Citez: „Țările de Jos doresc, de asemenea, ca UE să stabilească un cadru juridic pentru vânzările transfrontaliere la distanță de produse noi, argumentând că acestea permit consumatorilor să ocolească restricțiile naționale.” Păi, de aia le ocolim, că vă băgați nasul în pachetele noastre! Dați-ne voie să fim incorecți, dar mai liniștiți.
În încheiere, vă spun un banc. În ziua execuției, condamnatul la moarte e întrebat ce ultimă dorință mai are. «„Vreau să fumez o țigară.” „Nu, așa ceva nu se poate. Cauzează cancer.”»
Cam așa.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
