În familia mea exista, pe vremuri, un cuvânt de ordine: „Nu te lega la cap, că o să te doară”. Și constat, mai ales în ultimul timp, o frică aproape contagioasă de a comenta, sau a avea păreri în chestiunile fierbinți. E drept, și pedepsele sunt mari, dacă ai păreri mai neomologate. Chiar dacă știi, dacă ești sigur pe ce afirmi, e foarte probabil să ți-o iei de la o instituție informală și inodoră (i-aș spune paralelă, dacă nu m-ar bufni râsul, cu gândul la Dragnea). Dar ce te faci când chiar te lovești de o realitate care nu arată ca în reclamă, ca în prospect? Ce te faci dacă nici calculele nu se potrivesc cu socoteala din târg?
Paradoxul cunoașterii, de care râde prostul (poporul zice: „stă hârbul în cale și râde de oale”), sună cam așa: „Dacă o să comparăm cunoașterea cu un balon, vom constata repede că, cu cât conținutul se mărește, cu atât suprafața de contact cu exteriorul, cu necunoscutul, se mărește, și ea, proporțional.” Prostul de care vorbeam mai sus ar trage concluzia că cel mai bine e să nu știi nimic – și nu te doare capul. Numai că, dacă am adopta acest sănătos punct de vedere, încă am mai locui în peșteri și am vâna animale cu silexul. Unde mai pui că 95% din populația lumii nici n-ar exista. Dar nu despre aceste simpatice paradoxuri vreau să vorbesc azi. Ci despre cunoașterea insuficientă, trunchiată, modificată și scopită în care se scaldă epoca noastră, în ciuda celui mai strașnic și rapid motor de comunicare.
O să iau ca exemplu recentul conflict (pare a fi război) israeliano-palestinian. E unul tragic, iar numărul victimelor a urcat până la cer, acoperit măiastru de propagandă și comunicare falsificată. Pe scurt, Hamas a atacat brusc și brutal cu mii de rachete Israelul, a avansat militar în teritoriu, cu multe victime de tot felul. În scurt timp, armata israeliană a întors loviturile. Numărul victimelor crește de la oră la oră. Dincolo de acest tragic eveniment (mai țineți minte intrarea Rusiei în Ucraina?), ceea ce mă înspăimântă e contraofensiva propagandei și a violențelor pe toate meridianele. Adevărul vine coafat la întâlnire, așa cum cerneala penetrează creta. Lumea s-a împărțit în tabere, neapărat opuse și ireductibile.
De aceea, cred că merită să-ți riști pielea sau liniștea și să spui ceva cinstit, chiar dacă nu va fi pe placul nici unei echipe. Am să încep cu o declarație a ONU: „Organizația Națiunilor Unite a declarat că «există deja dovezi clare că ar fi putut fi comise crime de război» de către Hamas și de către armata israeliană, începând cu 7 octombrie și că adună dovezi pentru potențiale urmăriri penale. Toate părțile implicate în conflict sunt guvernate de un corp de legi, extras dintr-un sistem de convenții, tratate și hotărâri ale tribunalului pentru crime de război, cunoscut sub numele de «dreptul internațional umanitar» sau «dreptul conflictului armat»”.
Și am să continui cu declarația secretarului general al ONU, Antonio Manuel de Oliveira Guterres: „Războiul din Gaza este dezlănțuit și riscă să crească în spirală… Am condamnat fără echivoc [s.m.] actele de teroare înfiorătoare și fără precedent din 7 octombrie ale Hamas în Israel. Nimic nu poate justifica uciderea, rănirea și răpirea deliberată a civililor – sau lansarea de rachete împotriva țintelor civile. […] De asemenea, este important să recunoaștem că atacurile Hamas nu au avut loc în vid. Poporul palestinian a fost supus unei ocupații sufocante de 56 de ani. […] Chiar și războiul are reguli. Trebuie să cerem tuturor părților să își susțină și să respecte obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional umanitar; să aibă grijă constantă în desfășurarea operațiunilor militare pentru a cruța civilii; și respectă și protejează spitalele și respectă inviolabilitatea facilităților ONU care astăzi adăpostesc peste 600.000 de palestinieni. Bombardamentul necruțător al Gazei de către forțele israeliene, nivelul victimelor civile și distrugerea totală a cartierelor continuă să crească și sunt profund alarmante. […] Protejarea civililor nu poate însemna niciodată folosirea lor ca scuturi umane. […] Permiteți-mi să fiu clar: nicio parte dintr-un conflict armat nu este mai presus de dreptul internațional umanitar.”
Mie mi se pare un discurs echilibrat, care s-a folosit logic și rezonabil de toate datele cunoscute. Ei, aș! Ambele tabere au protestat energic! Ba au pus și problema demiterii lui Guterrez.
Orice om cu scaun la cap trebuie (și subliniez trebuie) să admită că problema palestiniană există și va continua să existe, pentru că nimic nu s-a rezolvat în 70 de ani. Israelienii și-au recâștigat o țară, palestinienii au pierdut una. Nu e simplu, ca atunci când stai deoparte și citezi numai sursele care-ți plac. Argumentele religioase, istorice sau antropologice (care e etnia sau rasa superioară!) sună teribil și îndrăznesc să spun că astea nu sunt nici măcar argumente, ci securi de război. Acțiunile politice și militare derulate de-a lungul timpului au întărit statul evreu și au slăbit comunitatea palestiniană. Au sporit iritarea altor state, au declanșat acțiuni militare, de multe ori acțiuni teroriste sinucigașe. Tot tacâmul, atât de bine cunoscut din istorie.
Înainte de a scrie acest articol, am ascultat și am privit interviuri de ambele părți, oameni simpli, ambasadori, șefi de instituții, soldați, victime. M-a izbit, cu încetinitorul, o constatare amară și îngrijorătoare. Nici unul dintre martorii și interlocutorii palestinieni sau pro-palestinieni nu a condamnat în vreun fel, măcar aluziv, acțiunile Hamas. De fiecare dată când se ajungea în punctul „7 octombrie”, printr-o mișcare abilă, respondentul fugea mult înainte și nițel mai târziu în timp. Niciodată la momentul atacului care s-a soldat, într-o singură zi, cu 1.400 de victime.
Oricâte mormăieli, justificări și îmbârligături s-ar inventa, cifra e uriașă. Degeaba pălește ea prin comparație cu victimele ulterioare (foarte, foarte multe victime!), degeaba e egalată de numărul copiilor uciși (cifrele oficiale date din Ramallah sună oribil – peste 3.000). Marea problemă a comunității palestiniene, însă, părea a fi chiar Hamas. Așa că m-am pus să studiez istoria acestei formațiuni, felul în care a câștigat alegerile – într-o climat mult mai liber și democratic decât ar lăsa să se înțeleagă. Și constat că, în comunitatea palestiniană există mai multe facțiuni armate luptând, concomitent, pentru supremație politică și pentru o iluzorie victorie militară. Fatah, Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah. Cu cât înaintez mai mult în explicații, istorie și religie, constat că orice rezolvare a problemei, chiar și minimală, se îndepărtează. Concomitent, o mare parte a comunității musulmane emigrate în Occident a ieșit în stradă, cam cu același tip de manifestare ca în țările cu regimuri islamice. Iată încă un prilej fabulos pentru partidele de dreapta și de extremă dreapta să pregătească rapid legi de expulzare sumară. În momentul de față, soluția asta surâde și partidelor de centru, care scapă facil de o mare problemă. Unde dai și unde crapă!
De cealaltă parte, lăsând propaganda să-și recite mantra, am urmărit reprezentanți de frunte ai comunității evreiești, stabiliți în Occident. Discursul lor e cu totul și cu totul diferit de cel al premierului israelian (da, acel Bibi, contestat, cu numai o lună în urmă, de sute de mii, dacă nu de milioane, pentru dorința lui nestăvilită de putere). Ce spun ei? În primul rând, subliniază că nu e vorba de o etnie sau de vreo rasă deosebită, ci de o religie deosebită. Că palestinienii și evreii au un trunchi comun. Că, dacă n-ar fi fost vorba de credința religioasă, nici n-ar fi existat vreun conflict. Cei care vorbesc așa nu-s niște „șoșoci”, cu studiile făcute la Popreaca. Ba, mai mult, unii și-au pierdut părinții în timpul Holocaustului ori chiar au copilărit în lagăr.
Ei nu pot fi acuzați de fascism sau de anti-semitism. Gabor Maté, de exemplu, are o mărturie cutremurătoare despre vizita lui în Gaza. El spune că a plâns când a văzut cum trăiesc palestinienii. E un om care a cunoscut de mic oroarea și nu acceptă să se repete. Apoi, tot așa, cineva din interior descrie sistemul de securitate israelian, care e (era) impenetrabil până și pentru păsări. Martorul nu își explică felul în care au pătruns 400 de soldați ai Hamasului atât de ușor, ca-n brânză – și de ce reacția militară a întârziat ore și ore. Eu nu îmi permit să fac speculații. Discuții despre cum a fost posibil și cine e responsabil vor mai fi. Cert e că Bibi Netanyahu a ieșit întărit din măcel, iar vocile opozanților democrați s-au stins. E drept, s-au stins, dar argumentele lor au rămas în picioare.
Așadar, urmăresc și eu, în limitele posibilului, evenimentele din Orientul Apropiat. Încerc să-mi păstrez mintea întreagă. Ce se vede nu e bine deloc. Butoiul cu pulbere din Palestina e mult mai aproape de un chibrit planetar decât cel din Ucraina. Însă trebuie să ai nervii tari, mintea rece, să cauți și iar să cauți adevărul, în această mare de dezinformare, propagandă și ură. Fiecare parte vrea să-i ții partea. Iar în clipa în care observi că vorbele nu se potrivesc cu faptele, că ies la iveală crime, doar fanatic să fii și să închizi ochii. Și ești degrabă băgat în oala cu rahat a anti-semitismului sau a sionismului. Repet, îți trebuie doar o țâră de curaj să spui răspicat ce vezi, ce cunoști. M-a întrebat de curând un prieten cum văd eu rezolvarea problemei. I-am răspuns fără șovăială: „Dacă aș vedea, probabil că aș fi cel mai înțelept om din istorie. Tot ce știu e că nu știu nimic.”
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
