Pentru economiile moderne - mai cu seamă cele din Europa Centrală și de Est- volatilitatea a încetat să mai fie un simplu accident de parcurs. Ultimul deceniu ne-a arătat că perioadele de stres economic și geopolitic au devenit o condiție structurală de funcționare.
Dacă privim puțin în urmă, e greu de identificat o perioadă reală de acalmie: pandemie, criză energetică, inflație ridicată, război la graniță, tensiuni fiscale, cicluri electorale suprapuse, schimbări repetate de guvern, conflict în Orientul Mijlociu. And the beat goes on…
Întrebarea pe care am văzut-o repetată zilele acestea este: „când se termină?”. După aproape trei decenii petrecute construind relațiile României cu piețele financiare și investitorii internaționali, pot afirma cu fermitate că nu asta e cheia! În fapt, întrebarea fundamentală este: cât de repede reușim să ne adaptăm?
Diferența dintre economiile care absorb șocurile și cele care intră rapid în dezechilibru nu este dată de absența crizelor. Diferența o face capacitatea instituțiilor de a continua să funcționeze coerent, stabil și credibil chiar și atunci când climatul politic devine fragmentat.
That’s the real contingency plan…
După ultima criză financiară și mai ales după pandemie, statele europene au început să acorde un rol tot mai important instituțiilor financiare publice și mecanismelor de intervenție contra-ciclică.
De ce? Logica e una relativ simplă: fie ploaie, fie vânt, banii trebuie să circule! În perioade de stabilitate finanțarea se miscă natural în economie. Lichiditatea există, apetitul pentru risc este ridicat, iar capitalul caută oportunități. În perioade de incertitudine însă, reflexul piețelor devine defensiv: costurile de finanțare cresc, investițiile se amână și capitalul începe să evite zonele percepute ca fiind riscante.
Și așa, devine centrală existența unor instituții capabile să mențină funcționale fluxurile de finanțare și să reducă tendința economiei de a intra într-o logică de așteptare.
Nu întâmplător, aproape toate economiile europene relevante și-au consolidat în ultimii ani băncile de dezvoltare și instrumentele de garantare sau partajare a riscului. Germania prin KfW, Franța prin Bpifrance, Polonia prin BGK sau Italia prin CDP au folosit aceste instituții ca amortizoare economice în perioadele de stres — de la criza financiară și pandemie până la șocurile energetice și tensiunile geopolitice recente.
Importanța acestor instituții este resimțită exact în momentele în care piețele încep să își reducă toleranța la risc. Rolul lor nu este spectaculos și nici foarte vizibil în dezbaterea publică, dar este esențial pentru continuitatea economică: mențin investițiile funcționale, reduc presiunea asupra costurilor de finanțare și creează suficientă stabilitate încât economia să nu intre într-un reflex generalizat de blocaj.
Există și o dimensiune mai puțin discutată a acestei ecuații.
Piețele financiare pot absorbi relativ ușor zgomotul politic. Ba chiar au tendința să-și caute "campionii" într-un astfel de context. Ce penalizează piețele rapid este senzația de discontinuitate instituțională și pierderea capacității administrative și, poate cel mai relevant, lipsa de consecvență în politici considerate, de altfel, strategice.
Din perspectiva investitorilor internaționali și a agențiilor de rating, indicatorii macroeconomici contează enorm, evident. Dar la fel de importantă este și întrebarea dacă instituțiile-cheie ale statului rămân funcționale și predictibile în perioade dificile. Dacă proiectele strategice continuă, dacă angajamentele sunt respectate în continuare. Dacă există capacitate de implementare și suficientă coerență administrativă încât economia să nu rămână într-o stare de improvizație. Și ăsta este punctul nostru nevralgic: disciplina. Disciplina este exact ce ne-a lipsit atunci când așteptările erau mari și noi ar fi trebuit sa capitalizăm momentul și să reducem diferențialul față de celelalte țări din regiune cu care piețele ne compară (Ungaria, Polonia).
În realitate, piețele nu cer perfecțiune politică. Nicio țară europeană nu o are. Ce caută este existența unor instituții suficient de solide încât să poată funcționa profesionist chiar și atunci când politica traversează perioade de turbulență. Și, mai mult, vor să vadă perseverența noastră în a livra lucruri pe care, ni le asumăm cu mândrie proverbială la un moment dat, prin conferințe și interviuri, dar față de care sfârșim prin a nu arăta "ownership" real ci mai degrabă par a fi lucruri impuse de alții și de care ne scuturăm rapid la primele valuri de schimbare.
În economiile emergente, aceasta este diferența dintre volatilitate gestionabilă și volatilitate destabilizatoare.
Discuția devine cu atât mai relevantă cu cât Europa intră într-o nouă etapă a finanțării dezvoltării. Modelul bazat aproape exclusiv pe granturi începe să lase loc unei arhitecturi financiare mult mai sofisticate: garanții, blending, instrumente revolving, partajarea riscului și structuri care urmăresc multiplicarea capitalului public prin atragerea capitalului privat.
Vedem deja schimbarea inclusiv la nivelul Uniunii Europene. Instrumentul SAFE – Security Action for Europe – utilizează capacitatea financiară și ratingul Uniunii pentru a facilita investiții strategice și pentru a reduce costurile de finanțare ale statelor membre într-un context geopolitic semnificativ mai complicat decât cel de acum câțiva ani.
Aceeași logică începe să redefinească și politicile europene de coeziune. Dacă în trecut accentul era pus aproape exclusiv pe granturi nerambursabile, următoarea etapă europeană va pune mult mai mult accent pe reutilizarea capitalului public și pe mobilizarea capitalului privat în jurul unor priorități strategice comune.
Astfel de tranziții necesită instituții capabile să păstreze încrederea piețelor și a partenerilor financiari inclusiv în momente complicate politic.
Repet, pentru că este important: the show must go on și investitorii nu caută țări fără tensiuni sau fără crize politice. Nu există așa ceva. Însă urmăresc capacitatea unui stat de a păstra continuitatea instituțională, de a evita ruptura administrativă și de a transmite că mecanismele esențiale ale economiei continuă să funcționeze predictibil chiar și într-un climat politic mai agitat.
Și cred că acesta este unul dintre cele mai importante teste de maturizare instituțională pentru România în următorii ani: nu eliminarea ciclurilor de tensiune politică, imposibilă în orice democrație vie, dar capacitatea de a construi instituții suficient de solide încât să inspire încredere și atunci când contextul devine dificil și de a demonstra consecvența pe câteva lucruri, pe care le considerăm cu toții stratetgice și extrem de importante pentru a ajunge unde ne dorim.
Ștefan Nanu este Director General al Trezoreriei în Ministerul Finanțelor, cât și președintele Consiliului de Supraveghere la Banca de Investiții și Dezvoltare a României.
