Îmi scrie un francez care a sosit în România acum 30 de ani și, ce să vezi?, a rămas aici. I-a plăcut, s-a căsătorit, și-a făcut o casă la țară și… Dar să îl lăsăm pe el să continue: «Ne-am mutat la țară în România – o zonă bucolică și înapoiată, unde caii și vacile încă mai cutreierau satul. Fiecare gospodărie creștea un porc care era sacrificat de Crăciun, cultiva legume și distila alcool. Ca francez obișnuit cu consumul de masă, am fost uimit de micile terenuri agricole, neatinse de agricultura intensivă, și de biodiversitatea vibrantă – păsări și insecte în număr rar întâlnit în Occident.
Oamenii îmi evocau o Franță care nu mai există: comunități unite, legături sociale puternice și familii care rămâneau împreună, construindu-și casele una lângă alta. […] De atunci, acest „paradis românesc” a fost distrus treptat, iar înțelegerea acestui fenomen este esențială pentru a cuprinde ce s-a întâmplat cu România.» Nu este prima mărturie de acest soi. Voiajorii români contemporani care pleacă, să zicem, în Zanzibar dau peste aceleași comunități care par că trăiesc în comuniune cu natura. Cu cât e mai departe e civilizația respectivă, cu atât sentimentul acestei comuniuni pare mai trainic, mai autentic. Dacă ne uităm pe lupta electorală de la sfârșitul acestui an, cred că lucrurile se clarifică. Nu mai „vrem o țară ca afară”, „vrem o țară ca odinioară”. Și ce să vezi? Magiunul, soba, găinile, prispa casei, satul românesc în care totul era perfect și pe nimeni nu îl durea capul reînvie cu strălucirea eternă a minții neprihănite.
Așa o fi? Ei, dragii moșului, bată-vă să vă bată, că șăgalnici mai sunteți! Ceea ce vede turistul aterizat din avion, cu telefonul conectat la Insta, cu cardul burdușit de bani e un vis intangibil pentru populația locală. Nu, viața nu a fost niciodată ușoară în sărăcie, iar sărăcia nu era rezervată celor leneși. Folcloriștii și sociologii au descris în amănunt satul ăsta românesc, cu nimic deosebit de cel francez de acum două, trei sute de ani. Foamete, violență, viol, beție, muncă grea, boli, mortalitate de vârf. Cum spune franțuzul nostru, o zonă bucolică și înapoiată.
Dacă sunteți atenți, veți vedea că orășenii cad în fund după viața de la sat, în timp ce sătenii vor să fugă de acolo unde văd cu ochii. Întoarcerea la un model de civilizație rurală, ancestral e o iluzie puternică, irezistibilă. Iluzia asta nu e spulberată decât de realitate, dar, cum nu s-a transformat încă în realitate, nici nu va putea fi distrusă prin alte mijloace. Autenticitatea vine însă cu dezavantaje majore, la care hipsteretul și tradiționaliștii de cafenea nici cu gândul nu gândesc.
Lipsa igienei, a serviciilor medicale, deficiențele de aprovizionare cu apă și energie, transporturile, protecția și educația copiilor, asigurarea hranei, toate astea sunt componente ale vieții moderne și, oricât ar crede unii că energia va veni de sus, de jos sau din miezul lanțului carpatic, o civilizație rurală de acest tip va deveni rapid o rezervație de indieni, de băștinași cu care oricine poate face ce vrea. Istoria Țărilor Române chiar asta arată. Cei mai puternici au făcut întotdeauna legea, iar tărâmurile astea au fost brăzdate de cine a vrut. Dar de ce nu putem îmbina utilul cu plăcutul, adică să păstrăm tradițiile, biodiversitatea și să ne bucurăm de toate avantajele lumii moderne? Vă las cinci minute să vă gândiți la asta și vă spun simplu: totul se plătește. Iar o civilizație sătească, bazată pe troc nu are destui bani. Mai rău, cu cât înaintează în timp, această civilizație devine din ce în ce mai fragilă și mai înapoiată.
Când oamenii au ieșit în stradă, acum 35 de ani, tocmai împotriva înapoierii se răsculaseră. Visul nostru comun era o lume mai liberă, acces la valorile și bunurile occidentale, libertatea de mișcare în interiorul și în exteriorul țării, dreptul de a ne alege ce meserie vrem, deopotrivă cu dreptul de a trăi unde dorim și câte și mai câte. Adică să ne bucurăm de viață. Asta a fost revoluția celor care au acum între 50 și 80 de ani.
Acum, apelul la o lume veche și „stabilă” e răspunsul instinctiv la ceva nelămurit ori profund greșit sau nedrept sau dezamăgitor din lumea contemporană. Poate că, ajunși la afirmațiile anterioare, mulți ideologi vor închide capacul laptopului, mormăind: „Ptiu, iarăși o teorie anti-capitalistă. Mai dă-te dracului de marxist împuțit!” Să-i lăsăm pe ideologi să plutească în supa lor primordială și să ne întrebăm dacă o critică a lumii capitaliste e neapărat ceva rău.
Păi, dacă ne uităm în istorie, observăm câte corecții au adus sindicatele, guvernanții, instituțiile, justiția și oamenii obișnuiți acestui model socio-economic de-a lungul timpului. Capitalismul contemporan pare ilustrarea simplă, directă a liberalismului, dușmanul de moarte al fascismului și comunismului. Care e hiba care îi face pe oameni să refuze ceva ce și-au dorit părinții lor atât de fierbinte? Pentru că nimic din afară nu poate explica seducția separatistă care a pornit din Anglia și bântuie prin Europa. În niciun caz influența rusă sau patagoneză.
Pentru cine urmărește evoluția politică e deja clar că dreapta radicală (la valorile căreia a aderat fosta stângă radicală) câștigă teren nu prin manevre și zguduiri subterane, ci prin aderența tot mai mare a populației la ideile ei. Nu e un plictis al democrației, este de-a dreptul un refuz. De ce?
Hai să ne oprim puțin aici și să deslușim ceva, pe cât posibil, din acest ghem contradictoriu. În primul rând, țin să vă atrag atenția că termeni ca „democrație”, „valori europene”, „egalitate în drepturi”, „demnitate, respect, toleranță” au devenit niște sintagme golite de sens. În 1990, cuvântul de ordine care străbătea România în toate direcțiile era „tinerii noștri eroi”. O pronunțau politicieni, militari, polițiști, procurori, funcționari – cei mai mulți ridicați din neant pe valul revoluționar. După ce a fost plimbată de milioane de ori prin guri care înșfăcau, pofticioase, din haleala puterii, biata sintagmă provoca greață. Fusese golită de sens, i se supsese toată măduva. Mie, unuia, îmi venea să borăsc numai când o mai auzeam.
La fel s-a întâmplat cu toate cele de mai sus. N-am să uit niciodată ziua de 1 ianuarie 2007, când România a intrat, ca vai de ea, în Uniunea Europeană. Ei bine, sub umbrela sintagmelor continentale, s-au întâmplat cele mai mari mizerii. S-a furat la greu, cu roaba, cu trenul și cu vaporul, s-au perfectat afaceri nu gri, ci negre ca păcura, s-au agonisit averi uriașe și s-a fentat justiția într-un mare stil. Toate aceste manevre în marginea legii au fost împachetate în „democrație”, „economie de piață” ș.a.m.d. Săraca democrație era violată cu perversiuni de „interlopi” în cârdășie cu Poliția, pentru că prezumția de nevinovăție, cărată cu camioanele de lemne, pentru că partener strategic, adusă cu cătușele, că justiția e independentă, expediată în șomaj, pentru că așa e economia de piață…
Aș putea să umplu două pagini cu întâmplări de zi cu zi care dovedesc ingeniozitatea românească în a înghesui interesele personale în traista democrației. Iar populația tace și vede. Când e chemată la vot, schimbă guvernările ca pe batiste. Până când nu mai are ce schimba, că ieri era un deputat roșu, azi e senator de galben și mâine ministru auriu. Poporul vede și notează. Pune pe răboj și învață de zor că nu poate avea încredere în politică. Adică în democrație. Însă ceea ce deosebește actualitatea noastră de trecutul nostru e un fenomen la care nimeni nu s-a gândit.
Iată despre ce e vorba. În vara asta, Germania a fost gazda fotbalului continental și, printre alții, și a suporterilor români. Am scris că niciodată, de când suntem în UE, nu mi s-a părut că acești concetățeni nu au părut și nu s-au prezentat mai demn, mai modern, mai european. Dacă nu aveau steaguri și tricouri, ar fi putut aparține oricărei națiuni (cu excepția Angliei). Dar, pe lângă prezența de pe stadioane, suporterii noștri au poposit la localuri, s-au cazat la hoteluri, au călătorit cu autobuzele și metroul, fără să se scobească în buzunare, fără să bea pe ascuns din sticloanța îndesată-n nădragi, fără să ochească cele mai ieftine preparate și fără să fugă de la locul faptei.
Dar unde-i soare e și nor (zice poetul). Ei bine, această nouă clasă mijlocie apărută din spuma valurilor, care poate să colinde la pas Europa ca orice cetățean european, lipsită de complexe și perfect occidentală, nu are o identitate. Fotbalul nu e de ajuns. Civilizația politică și economică de la noi nu i-a oferit un simbol sub care să se adune. Cetățeanul român obișnuit e al nimănui. Și, așa cum se întâmplă în viață, nevoia unei idei, a unui trib, a unei realități palpabile te împinge acolo unde autoritățile au strâns birul și au dat bir cu fugiții.
Cei mai mulți își doresc o țară. Da, ați auzit bine: o țară. Pentru că România de azi nu e nimic mai mult decât o vorbă goală. Dar asta am să încerc să explic data viitoare.
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
