Nu știu dacă a auzit multă lume de Skinnytok. E un trend pe TikTok, prin care se promovează slăbirea extremă. Cum e și firesc, această întrecere spre infern este promovată în rândul adolescenților și e chiar o competiție: care slăbește mai repede? Cine se distruge mai repede? Ăla câștigă. Ce câștigă? Nițică glorie virtuală, câteva minute. Și ce am eu împotrivă?
Păi, atunci când corpul scade sub o anumită greutate, prin înfometare, ajunge să-și „mănânce” proprii mușchi. Pagubele, pe termen lung, sunt irecuperabile. Iată cum obții dintr-un tânăr sănătos un invalid pe viață. Moda face ravagii în Franța și tocmai de aceea autoritățile s-au decis să ia măsuri. Fac o paranteză: obezitatea e o mare problemă a lumii civilizate.
În țările cu venituri ridicate (SUA, Canada, Europa Occidentală, Australia, Emiratele Arabe, Coreea de Sud etc.), rata obezității la adulți se situează, în general, între 20% și 40%, cu vârfuri peste 40% (SUA, Arabia Saudită). Cădem de acord că e un număr îngrijorător de mare. Trebuie, să fac și o precizare paradoxală: în țările cu venituri mici și medii rata obezității este de regulă sub 15%, uneori sub 10%. Dar paradoxul este că aceste țări se confruntă tot mai mult cu un „dublu flagel”: malnutriție + obezitate în același timp.
Problema asta e discutată pe toate canalele deja de zeci de ani. În cazul de mai sus, nu persoanele obeze se iau la întrecere, ci oameni tineri, de regulă subponderali, dar care pot fi duși de nas în mediul virtual.
Însă nu despre foame și lăcomie vreau să vă vorbesc astăzi. Ci despre felul în care o modă, o tendință, o influență, o propagandă, adică niște căcăreze – ajung să ia mințile oamenilor care sfârșesc prin a lucra de cele mai multe ori împotriva propriilor interese. Că e sănătate, că e economie, că e educație, că e politică, lumea de azi îmi pare mai fragilă, mai credulă, mai manipulabilă și, de ce m-aș feri s-o spun?, mai proastă decât la sfârșitul mileniului trecut. Prostire în masă nu e ceva nou.
Acum 150 de ani, tinerele chinezoaice erau 100% convinse că, deformându-și tălpile picioarelor, vor deveni mai frumoase și vor avea parte de un viitor mai bun. Se lăsa cu dureri teribile, cu invaliditate pe viață, dar nu conta. Era frumusețe la mijloc. În zilele noastre, aproape că nu mai poti ieși pe stradă fără să observ semnele (violenței?) pe chipul multor femei. Par bătute zdravăn cu pumnul peste gură, după cineva răuvoitor le-a atașat în loc de buze un cioc de rață cărnos.
Nu e bătaie. E propria voință și tot în numele frumuseții. Ideea asta de „frumusețe” a trecut prin multe faze, de-a lungul timpului. Moda sinuciderilor din epoca emo e la o aruncătură de băț. Marile nenorociri ale Evului Mediu veneau de la vrăjitoare, moroi, evrei, străini. Pe unde-i prindeau, comunitățile îi beleau fără milă. Iar cetățenii erau convinși că răul a fost stârpit.
Ce constatăm e că mintea oamenilor și comportamentul comunităților trec prin faze ciudate, periodic, de-a lungul timpului. Și mă întreb dacă această cădere în modă, în tendințe, în falsitate nu e chiar una din caracteristicile ascunse ale minții omenești. Iar cel mai important și teribil lucru e modul prin care poți pătrunde prin această falie în mintea oricărui om, făcându-l să acționeze altfel, într-un mod paradoxal, uneori dăunător pentru cei din jur și pentru sine însuși. Asta seamănă al dracului cu unele idei atribuite lui Goebbels sau Hitler, despre propagandă.
Citez, aproximativ, cu scuze dacă nu reproduc întocmai. „În simplitatea lor, oamenii sunt mai înclinați să cadă pradă unei minciuni mari decât uneia mici…” Sper să fim de acord că am căzut cu toții, periodic, unor manipulări măiestre, am adus la putere inși total nepregătiți ori îndoielnici, am participat la acțiuni, manifestații de care acum ne e rușine. Am crezut în idealuri care s-au dovedit păguboase, dimpreună cu mii și milioane de oameni. Păi, dacă ei au crezut că fac bine, de ce am fi fost noi scutiți? Asta e marea problemă a propagandei: de ce nu izbutește să convingă un întreg popor? Ca în cazul nazismului? (Comunismul nu se pune, dar e un lucru ușor de explicat, pentru simplul motiv că informația nu părăsea teritoriul Uniunii Sovietice, coafată și furnizată exclusiv către exterior.).
Ce am constatat eu în România Socialistă era un lucru simplu: niciun om nu credea în sloganuri, nimeni dintre prietenii, rudele, colegii mei nu lăuda partidul și politica de partid. Toți știau că e o minciună, inclusiv activiștii de partid. Cred că, la sfârșitul deceniului 9, nu mai erau mai mulți „comuniști” în România decât la înființarea din 1921, strângeai cu greu o mie de convinși. Important e un fapt care contrazice teoriile lui Hitler: nimeni nu credea, deși partidul ne tocase 40 de ani la cap cu niște minciuni gogonate. Toți știau de frică și nu exista om cât de cât rațional să nu priceapă. De aia s-a prăbușit comunismul în România în 24 de ore.
Ceea ce constat, însă, e că nu-i suficient să repeți o minciună de o sută de ori și că nu e suficient, de asemenea, ca minciuna să fie gogonată. Mintea omului stă închisă la astfel de mesaje. Ca să vă conving, astăzi sunt mai mulți comuniști în România și mult mai mulți tineri care cred sincer că s-a trăit bine, în pace, belșug și egalitate decât atunci. Oricum, numărul tinerilor care cred în „comunismul bun” e net superior celui al tinerilor care au trăit efectiv în „comunismul real”, pe pielea lor. Asta mă duce cu gândul la ipoteza că noi, oamenii, toți oamenii, avem, în construcția celui mai complex mecanism cunoscut vreodată, creierul, un defect de fabricație major. Există o fantă secretă, o „moliciune” executabilă, diferită de la om la om, prin care voința și viața respectivului pot fi acaparate.
Ca în cazul „marilor arși”, de la Colectiv. Principalul dușman al lor au fost bacteriile și microbii, care, trecând de carapacea naturală, pielea, s-au desfătat cu carnea proaspătă a victimelor. Noi toți avem o carapace „intelectuală” naturală. Informațiile de tot soiul care ne vin sunt filtrate, cenzurate și tocate de mintea noastră. Însă, așa cum spuneam, mecanismul are o slăbiciune. Nu mă întrebați care e originea ei și nici pe unde se găsește.
Înclin să cred că vine din creștere, educație, pățanii, antecedente. Însă, dacă mă uit în urmă, observ o schemă fixă. Cei care l-au iubit pe Băsescu l-au iubit, ulterior, și pe Iohannis și acum se pregătesc de o nouă iubire. Cei care l-au iubit pe Vadim Tudor s-au chinuit să-l iubească pe Funar (și n-au izbutit), au suferit în taină și l-au regăsit pe dl Georgescu. Pasiunea s-a reanimat. Și tot așa.
Lumea virtuală a ideilor și a informațiilor e burdușită. Zboară vești contradictorii, / Se-ntretaie știrile… În jurul nostru plutesc milioane de microbi flămânzi, dorind să se hrănească cu energia noastră neuronală. Oricât ne-am crede de deștepți, ceva tot ne doboară. Degeaba vorbim de tehnici și strategii. Există componente secrete. Sunt reclame, informații, știri care îți merg la inimă. Altele, ba. Există produse de care te atașezi. Altele te lasă rece. Deși companiile de publicitate au învățat de un secol cum se face, încă nu funcționează. Asta ar fi partea bună: propaganda nu e atotputernică. Partea rea e că nu există o singură propagandă. Sunt mii.
Așa, ne putem imagina cum au stat, de fapt, lucrurile cu alegerile și șmecheria de TikTok (sau Whatsapp, care a fost mai eficientă). Propaganda s-a răspândit mai ales în grupuri cu o gândire și preferințe uniformizate. Te uiți la A3? A3 visezi. Te uiți la Digi? Digi îți iese în cale la drum de seară. Fantele prin care propaganda își introduce votul sunt, în astfel de grupuri, situate aproximativ asemănător. Odată ce am rezolvat mecanismul de intrare, hai să căutăm și făptașul.
Aici, îmi pare rău să vă dezamăgesc, lucrurile se complică. „Făptașul” (că o fi un actor statal, că fi o sectă neoprotestantă, nu contează) nu cunoaște intrarea secretă. Dar știe altceva: să pescuiască momeala. Stă la marginea lumii și se uită ce efecte produc diverșii indivizi în mulțime. De îndată ce are cineva cârlig la public (exact ca un țânțar, un microb sau o căpușă), făptașul îl alege și-l promovează. Ce știe cu siguranță despre alesul său e că acesta va intra sigur în mințile oamenilor. Nici nu e nevoie nici să suspecteze că l-a ochit cineva.
Dar mă întristează e că noi, oamenii, părem condamnați să trăim viețile altora. Și când ajungem la capătul vieții noastre, vedem că nu ne mai aparține nimic.
Degeaba râdem de sensibiloasa generație a „fulgilor de nea”. Nu suntem cu nimic mai breji. Cum dă peste noi soarele propagandei, cum ne topim de plăcere, de parcă l-am fi apucat pe Dumnezeu de picior.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
