Bulă se plimba cu soția personală prin centrul Bucureștiului, când o mașină cu numere de UK (condusă de un englez – sic !) se oprește lângă familia starului de Dâmbovița întrebându-l: „Do you speak English?” iar Bulă răspunde într-o românească pedantă „â-â”.
Englezul încearcă și în franceză „ parlez-vous Francais?” și primește același răspuns elevat „â-â”.. Mai încearcă si in germană și spaniolă, însă răspunsul este același „â-â”. Englezul nostru o lasă baltă, continuându-și drumul, iar Doamna Bulă, foarte impresionată de bogăția filologică a străinului, îi spune lui Bulă: „ai văzut câte limbi știa tipul?”. La care Bulă răspunde înțelept: „și la ce i-a folosit, măi, dragă?”.
Actualizând vechea glumă la realitatea actuală, am pățit un lucru asemănător, când am făcut un comentariu răutăcios în fața studenților mei, spunându-le că generația lor crede că Beethoven a fost un câine și nu renumitul compozitor, iar sancțiunea mi-a venit pe loc de la un băiat mai dezghețat: „ De ce trebuie să ne batem capul cu toate acestea, când Google ne răspunde pe loc la toate?". Și inteligența artificială încă nu intrase în scenă.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Faptul că am folosit sintagma de star dâmbovițean și în altă situație, făcând referire la managementul de tip dâmbovițean, mi-a atras un comentariu malițios din partea unui cunoscut, care mi-a spus că sunt antiromân (sic!). Cunoștința respectivă este totuși un om cultivat, un bun antreprenor care e convins că răul principal al societății românești de azi este legat de un „mindset” deficitar. Oare dacă Bulă ar fi avut un mindset corespunzător, i-ar fi putut răspunde pe loc turistului respectiv în engleză? Așa cum atmosfera dintr-un restaurant este foarte importantă în satisfacerea clientului, dacă mâncarea nu este bună, atmosfera nu servește la nimic! Mindsetul este extrem de important, cu condiția să existe și profesionalism.
În primii ani post-decembriști în care țara trecea printr-o tranziție extrem de grea și puternic influență de o clasă conducătoare reconvertită la capitalism mai mult contra voinței ei, veneam cu studenții mei de la Universitatea din Lausanne în vizită de studii în România, în care mai existau încă marile platforme industriale. De fiecare dată, la întâlnirea cu conducerea unei întreprinderi brașovene, decanul și șeful meu, profesor de Relații Umane, care ne acompania, punea mereu aceeași întrebare „Care credeți că e problema majoră a României de azi?” iar răspunsul directorului general era același: MENTALITATEA! Adică un mindset românesc.
Interesat de acest răspuns care venea sistematic în primii ani de după Revoluție, decanul meu îl întreba pe director: „și ce trebuie făcut, ca să schimbați această mentalitate?" Ei bine, răspunsul nu a fost departe de cel a lui Bulă; „ să vină guvernul și să impună o altă mentalitate!”
Iată că după mai bine de trei decenii suntem în aceleași tranșee ale profesionalismului și ale mentalității. În ciuda clasei conducătoare din ultimii 35 de ani, economia românească a progresat totuși binișor (chiar dacă viteza a fost frustrantă pentru cei din generația mea). Regulile economiei de piață au permis o detașare firavă, dar suficientă a economicului de politic. În momentul când credeam că, în sfârșit, s-au întrunit și la noi condițiile unei dezvoltări susținute în care progresul economic să se simtă mai pregnant și în buzunarul celor mulți (pentru că în al celor puțini se simte cu prisosință), Marea Harababură Mondială e pe cale să ne pleznească încă o dată.
Lumea a devenit extrem de fatalistă și nu se vorbește decât despre război, înarmare și catastrofe. Parcă suntem cu toții hipnotizați și nu vedem decât bezna de la capătul noului tunel, în care un posibil război nuclear este perceput ca o simplă fatalitate, nemaiputându-se face nimic să-l pre-întâmpini. Mass-media este plină de generali, experți și pseudo experți care ne prezintă cu calm hărți precum și modul în care se vor desfășura ostilitățile viitoare. Francezii și polonezii vorbesc de trimiterea de trupe în Ucraina, iar președintele nostru ne asigură că România nu va trimite „combatanți” (Excelent consilierul care a găsit această ..butadă). E ca în bancul cu Radio Erevan unde un ascultător întreabă „ce trebuie să facem în caz de război nuclear?” iar răspunsul este „deplasați-vă în liniște spre cimitir!” Ascultătorul nu se lasă și mai întreabă „dar de ce în liniște?” „Ca să nu creați panică” vine răspunsul faimosului radio.
În această „Mare Harababură Mondială” se mai suprapun și alegeri multiple într-o parte însemnată a globului. Întrebarea adevărată este legată de variantele lui Adam, care a ales-o democratic pe Eva rămânând cu ceva dureri în coastă și alegerile pe care le are azi lumea între rău și rău (trăiască marea democrație rusă!), între caraghios și foarte caraghios sau între mediocru și mai puțin mediocru.
Ne aflăm într-o gravă criza de leadership în care „influențări” debili împânzesc plasa digitală. Ne e mare frică de inteligența artificială, însă ne doboară prostia naturală care crește vertiginos. Cei care mai au un număr însemnat de neuroni și o cultură mai solidă au demisionat aproape total de la orice provocări socio-politice și s-au regrupat în singurătatea laboratorului, dezgustați de nebunia generală, de parcă această stare ar fi un semn de eroism și nu de lașitate.
„Democrația este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când." a spus Winston Churchill, însă bestiile de Marx, Lenin, Stalin (și cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Che Guevara, pe care tinerii teribiliști îl agață pe pereți crezând că a fost „cool” ) au observat cu multă finețe că libertatea trece prin stomac.
După 35 de ani de la Revoluție (spuneți-i cum vreți, însă tot revoluție a fost!) ne întrebăm dacă în decembrie 89 „am murit” pentru libertate și democrație sau pentru lupta cu cei trei F (foamea, frigul și frica)? Odată ce libertatea și democrația s-au instalat, acestea par absolut naturale și, deci, nu e niciun motiv să ne îngrijorăm, deoarece acestea vor exista, în mod natural (!?), și în această Mare Harababură Mondială, culmea este că multe economii încă „duduie” (vezi cea mai importantă, economia americană, cu toate că cea germană se cam poticnește un pic).
Sunt oare complexul militar și prețurile la energie care fac ca unele economii să „duduie”, iar altele să se înece? Oare cine plătește această „duduială”, dacă nu tot contribuabilul, prin Alteța Sa Statul? Cu câtă inconștiență observăm că distanța dintre cei săraci și cei bogați se mărește pe zi ce trece și dacă șomajul nu ar fi încă în limite rezonabile, societățile ar exploda și ar mătura tot acest fantastic Leadership actual. Nu cred că mai avem însă mult până acolo privind cum se dezvoltă extremele pe fondul unei dorințe la fel de fataliste și distrugătoare „să crape toți!”
Vi se pare că toate acestea sunt doar o serie de exagerări utopiste? Atunci cum vă explicați că am reușit să construim un sistem politic bolnav care funcționează pe baza de algoritmi de mediocritate? Cum e posibil să asistăm la o cursă prezidențială de tipul celei americane? Cum e posibil să vedem că, în loc de a avea liste lungi în toate partidele cu personalități marcante, buni lideri, manageri, organizatori și politicieni excepționali, dăm din colt in colt și testăm tot felul de variante în care populismul câștigă în fața valorii?
Când exista încă o „echipă de aur” în fotbalul românesc, îmi amintesc cum, după o victorie, s-a adunat lumea în piețele Bucureștiului strigând „Hagi – Președinte!” de parcă un fotbalist excepțional poate fi și un bun academician sau politician? Doar și Ilie Năstase a fost împins odată să candideze în alegerile pentru Primăria Capitalei, nu-i așa? Important e să aibă notorietate și să strângă mâini prin piețe. „Mindsetul” e important, că profesionalismul se obține la locul de muncă..
Definiția leadershipului, acceptată de mulți, este aceea că există leadership, atunci când există oameni care urmează liderul (followers). Este însă o definiție incompletă: trebuie ca liderul să fie urmat de oameni care gândesc și, care, având propriile opinii, au și curajul să-i spună când greșește, iar acesta să-i asculte și să-și modifice strategia. Fără aceasta, nu avem decât o turmă de indivizi care urmăresc un „influențăr”, adică avem Leadershit și nu Leadership.
Prof. Dr Ing. Ray F. IUNIUS este CEO Winsedswiss Education Group și profesor la Ecole hôtelière de Lausanne și Universitatea din Lausanne (HEC). Ray are un doctorat în științe tehnice de la Universitatea Transilvania din Brașov, un master și un doctorat în Management de la Universitatea din Lausanne. Este autorul unor cărți și a numeroase articole în domeniul managementului serviciilor
