Unul dintre primele sloganuri care au erupt în societatea românească buimacă din 1990 a fost acela că „piața se reglează singură, iar cererea și oferta stabilesc prețul”. Ca orice hăbăuc crescut în comunism, am mușcat momeala cu delicii. Și aveam cea mai simplă scuză. De fiecare dată când tratam cu cineva, orice, o făceam cinstit, cu gândul la profitul meu (scădeam cheltuielile, efortul etc.), dar și cu grijă pentru buzunarul celuilalt. Că doar oameni eram și bine ar fi fost să lăsăm loc de bună ziua. Ieșit din mercurialul de ieri, aveam încredere, în primul rând, în bunul simț al celuilalt. Și culmea e că și el gândea cam la fel. Pe scurt, s-au întâlnit doi proști.
Societatea nouă mi-a arătat rapid de ce sunt nu numai un fraier, da’ și vaca de muls. S-au făcut averi teribile peste noapte. Toată țara era un furnicar, cărând marfă de la Stambul, ridicând gherete, clocotind băuturi semi-otrăvitoare în baie, cumpărând cât mai ieftin și mai prost și revânzând totul la greutatea obiectelor în aur. Băncile au fost secate dintr-o sorbire, cu elan partinic. Cincinalul ceaușist s-a mutat în „capitalism”, doar cu un alt scop: îmbogățirea rapidă, peste noapte. Deh, are și libertatea gărgăunii ei. Dar, pe de altă parte, cum spuneam, nu era asta „piața liberă” visată? Se pare că nu. Am descoperit nițel mai târziu, în Vest, că statul (însărcinat cu protecția și integritatea cetățenilor) intervenea deseori la toate nivelurile, de la bănci până la micii comercianți de nimicuri. Supraveghere, controlul calității, practici monopoliste, escrocherie, contrabandă și câte și mai câte. Azi, constat, mai ales în anumite bule, că acest tip de stat e luat la mișto sau înfierat ca „sclavagist”, „dezumanizant”. În clipa aia, știu că acela care vorbește are un interes propriu: vrea să scape de o taxă, de o impunere, de o normare, vrea să câștige repede, foarte repede – și ușor.
O să mă întrebați ce mi-a venit, doar lucrurile astea se știu foarte bine. Înainte de a da cărțile pe față, îmi permit încă un mic ocol. Istoria recentă a României are în palmares legi, adoptate de Parlament, care favorizau firme să treacă peste obstacole. Merită să dai un ban unui politician, sau chiar să îl cooptezi la afacere, dacă asta-ți aduce un profit însutit. Merită să îți riști libertatea, dacă bagi în buzunar și apoi într-un cont elvețian bani publici – cum zice maneaua – fără număr, fără număr. Deci principiul pieței foarte libere (adică sălbatice, în care cel mai tare îl zdrobește pe cel mai slab) s-a insinuat și în viața publică, ba chiar în imaginația populară. Orice mișcare, acțiune, afacere, negociere au la bază aceeași căpătuială rapidă. Și mai are în palmares falimente zgomotoase, surprinzătoare.
Dar hai să ne întoarcem la oile noastre. La impozitul pe profit și la impozitul pe cifra de afaceri. Acum, cred că ați înțeles de ce v-am plimbat de la Ana la Caiafa. În timp ce mini și microîntreprinderile plătesc impozit între 1 și 3% pe cifra de afaceri, marile companii plătesc 16% din profit. Poate că așa e normal, nu? O microîntreprindere cu un rulaj de un milion dă statului între 10.000 și 30.000 de lei. Lucrurile se schimbă, nu-i așa?, când în joc intră o mare corporație. 16% din profitul unei companii cu un rulaj de miliarde sună mai barosan. Sună, da’ nu pușcă. Căci, printr-un mecanism care e ușor de înțeles pentru experți, dar absurd, pentru mine, cele mai înfloritoare afaceri de pe teritoriul românesc sunt falimentare.
Exact cum ați auzit. M-am apucat să număr, să adun, să scad, să împart, iar când am ajuns la frumușica sumă de o sută de miliarde (cifre de afaceri), m-am oprit. De ce? Toate aceste societăți și companii care rulează suta de miliarde merg în pierdere, și nu de anul ăsta. Cum să nu le plângi de milă? Sărăcuțele și sărăcuții manageri, cum își risipesc banii aiurea în România, învârtind miliarde cu lopata! Și ce depun la sfârșitul anului? Bilanțuri la roșu. Zeci, sute de milioane pagubă-(n ciuperci). Nu mai bine își iau bagajul și pleacă? Păi, ce afacere e asta, ca, după ce te-ai zbătut ca peștele pe uscat, să fii falit? Da’ falit rău, că altfel nu se explică de ce te încăpățânezi ca prostu’? Eu știam și știu că, atunci cînd o afacere nu merge un an, doi, trei, o închizi. Sînt atîtea care s-au închis! Nestle, Nokia, Unilever. Au tras obloanele și au căutat locuri mai prielnice. Poate că au găsit, dracu’ știe?
Glumesc, dar nu e râsul meu. Și pot fi învinuit de orice, însă nu cred nici în ruptul capului că există vreun investitor care să suporte ani la rând pierderi. Doar dacă e vreun „socialist” de școală nouă. Pe scurt, prin fel de fel de artificii financiare, cum ar fi plata externă către entități care aparțin aceluiași consorțiu, „investiții strategice”, orice companie care se respectă poate trece pe zero sau mai jos. În general, e suficient să fii conectat la know-how-ul extern, care asigură cheltuielile bine plasate. Dar dacă și companiile mari ar trece la plata pe cifra de afaceri, nu-i așa că se duce dracului toată știința financiară? Cred că e mai clar de ce a vuit tîrgul și s-a umplut scena politică de acuzații de tipul „socialiști-anticapitaliști”. În definitiv, când îți e atât de bine în România, nu e o cheltuială prea mare să ungi niște buni vorbitori ori să convingi niște creduli să-ți plângă de milă. Este vorba de o uriașă evaziune fiscală, cu instrumente legale. Și, dacă nu ești un stat prost sau corupt, poți întrerupe imediat circuitul banilor în natură.
Pentru cei care cred că vorbesc în vânt, las aici câteva cazuri mici, micuțe:
XXX cifră de afaceri 13.725.371.052 lei, profit 0, pierdere 358.899.374 lei;
YYY: cifră de afaceri 5.201.925.419 lei, profit 0, pierdere 391.072.544 lei;
ZZZ: cifră de afaceri 5.076.830.236 lei, profit 0, pierdere brută 20.766.816 lei…
Păi, să nu le plângi de milă? Săracii, cum aduc ei pace și prosperitate în România, cu prețul sănătății proprii!
Acum, că mi-am vărsat focul, pot primi cu seninătate orice înjurătură. Mă mândresc a zice că o merit.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
