Astăzi, când privim în jur și vedem o lume în criză, cu războaie la graniță și cu tensiuni economice globale, poate că este momentul să recitim cu atenție povestea unor reale realizări numite România. Nu în termeni glorioși, nu pentru a ne lăuda, ci pentru a înțelege că România are resurse – naturale, istorice, economice, politice – pentru a continua să crească.
Suntem, în mod autentic, o țară care - cu sau fără sprijin extern - s-a reinventat de câteva ori, forțată să își reconstruiască drumul. România nu este un proiect epuizat, ci unul care își confirmă tocmai prin realizările sale -multe-puține- că își poate asuma un rol matur în Europa.
Dar uităm adesea cât de lungă este povestea României și cât de adânci sunt straturile ei economice și politice. Ne grăbim să vedem doar crizele momentului, scandalurile zilei, tensiunile politice sau marile neîmpliniri. Uităm esențialul: în mai puțin de 200 de ani, România a trecut de la un teritoriu fragmentat, agrar și lipsit de instituții moderne la cea mai prosperă perioadă din toată existența ei: statutul de stat membru al Uniunii Europene, integrat în NATO, racordat la lanțurile economiei globale și profilat ca actor regional în energie și securitate.
Discursurile politice fac mult zgomot inutil și avem nevoie să ne privim în oglindă cu luciditate și cu un strop de încredere.
Am parcurs, într-un interval istoric atât de scurt, un traseu de modernizare intens și dramatic, precum puține alte națiuni au făcut-o. Dacă am privi dezvoltarea statului român ca pe o construcție treptată, strat cu strat, am descoperi o arhitectură trainică, chiar dacă adesea imperfectă sau tensionată de istorie.
Prima cărămidă a fost pusă în 1859, când un proiect politic curajos – Unirea Principatelor – a dat naștere unui stat cu o identitate nouă și cu ambiția clară de a recupera decalajele față de Occident. A urmat epoca regală și reformele lui Cuza și Carol I, perioada în care România a pus, cu o rapiditate remarcabilă, instituții moderne la temelia statului: coduri civile și penale după model francez, primele căi ferate, primele industrii, o administrație mai coerentă, o reformă agrară decisivă. A fost, fără îndoială, perioada în care România s-a așezat timid pe harta unui Occident care începea să o privească totuși cu interes.
A venit apoi 1918, probabil cea mai mare realizare geopolitică din istoria noastră. Într-o Europă marcată de prăbușiri imperiale și redefiniri teritoriale, am reușit să împlinim visul unirii într-un stat național. România Mare a însemnat nu doar extinderea teritoriului, ci și un nou potențial economic: o piață internă amplificată, resurse naturale diverse, industrii emergente și o cultură urbană în plină efervescență. Interbelicul, cu toate luminile și umbrele sale, rămâne o epocă în care România s-a simțit, poate pentru prima dată, parte organică a Europei culturale și economice.
A urmat însă ruptura violentă a celui de-al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului. Aici, discuția este mai complicată. Regimul comunist a însemnat represiune, lipsă de libertate, economie centralizată și sacrificii imense. Dar, în același timp, nu putem ignora faptul că această perioadă a produs o industrializare fără precedent, o urbanizare accelerată și infrastructuri strategice care încă susțin economia României. De la siderurgia de la Galați la platforma auto de la Pitești, de la hidrocentrale la sistemul energetic național integrat, industriile autohtone au rădăcini și în acea epocă.
Căderea comunismului în 1989 a fost al doilea mare moment fondator al modernității românești. A fost, în esență, începutul revenirii României în Europa. Reconstrucția democratică, deși anevoioasă și adesea contradictorie, a pus bazele noii arhitecturi politice: Constituția din 1991 (revizuită în 2003), pluralismul politic, o presă liberă, un sistem judiciar în curs de consolidare. La nivel economic, tranziția a fost dureroasă, cu prăbușiri industriale, inflație devastatoare și un început de piață liberă care nu semăna deloc cu modelele occidentale. Dar a fost necesară.
Integrarea în NATO, în 2004, a reprezentat semnalul clar că România a revenit în familia occidentală a securității. Iar intrarea în Uniunea Europeană, în 2007, a fost, fără niciun dubiu, cea mai mare realizare geopolitică și economică a României postcomuniste. Nu doar pentru că a adus fonduri europene, investiții și acces la piața unică, ci mai ales pentru că a ancorat definitiv România într-un sistem de norme, valori și instituții occidentale.
De atunci, economia românească s-a transformat cu o viteză pe care nici cei mai optimiști nu o anticipau în anii ’90. PIB-ul aproape s-a triplat, exporturile s-au diversificat, iar două sectoare – IT-ul și componentele auto – au devenit vârfuri de lance ale competitivității naționale. România a devenit una dintre cele mai dinamice economii din Europa Centrală și de Est. Nivelul de trai a crescut spectaculos: veniturile reale s-au dublat, clasa de mijloc urbană s-a extins, accesul la servicii a crescut, iar infrastructura, deși încă insuficientă, avansează cu ritmuri noi.
În ultimii ani, România începe să se profileze și ca actor regional strategic. În energie, în special, țara se află într-un moment de potențial rar: proiectele majore de exploatare a gazelor naturale de la Marea Neagră, proiectele SMR, investițiile în energie regenerabilă, rețelele de transport modernizate – toate acestea, împreună, pot transforma România într-un hub energetic al regiunii. În contextul războiului din Ucraina și al reașezării geopolitice din zona Mării Negre, această poziționare devine și mai relevantă.
Și poate că aici se află cheia unei concluzii necesare: România este un proiect în devenire. Niciodată terminat, niciodată complet liniar, dar întotdeauna în mișcare. Fiecare etapă – Unirea, Marea Unire, industrializarea, tranziția, integrarea europeană – a adăugat un strat la construcția statului român. Nu întotdeauna egal, nu mereu reușit, dar mereu esențial.
Daniel Apostol este editorialist și analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
