Rareori în istoria ei contemporană a fost România atât de polarizată și divizată. Rezultatele alegerilor parlamentare și ale întregului sezon electoral din acest an atestă criza de încredere în clasa politică românească. Printre altele, PSD a trecut de la aproape majoritate la doar 22,3% în doar două cicluri electorale, al doilea cel mai slab rezultat pe care le-a obținut în 35 ani. Sunt șapte partide în Parlamentul României, unul dintre ele pentru prima dată și niciunul suficient de puternic pentru a conduce cu adevărat și a forma o majoritate puternică.
PSD ar putea și va fi factorul decisiv, deoarece blocul suveranist și așa-numitele blocuri pro-europene (sau mai degrabă mainstream) sunt aproape la egalitate și fiecare bloc are nevoie de PSD, un partid pro-european, dar și de facto partidul conservator principal pentru România, pentru o majoritate subțire care să le permită să guverneze în siguranță.
România a mai avut guvernări minoritare și nu s-a bucurat niciodată de ele mult timp și nu a obținut prea multă utilitate din ele. Numai cele tehnocratice au lăsat impresii și mai nefavorabile. Politologii vorbesc despre „instabilitatea stabilă” a României și despre modul în care sistemul său semi-prezidențial specific, combinat cu sistemul său clientelar de alocare a resurselor, conduce la schimbarea frecventă a alianțelor parlamentare (Anghel 2022). Între 1990 și 2020, 17 premieri au prezidat peste 34 de guverne, dintre care 18 erau minoritare, iar durata medie de viață a unui cabinet a fost mai mică de un an.
Din 2020, România a cunoscut un alt guvern minoritar, sub premierul Ludovic Orban. Războiul din Ucraina a adus o mare (pentru unii, monstruoasă) coaliție care a experimentat cu o tranziție planificată și controlată de la un premier liberal la unul social-democrat.
Acum, suntem într-o „terra incognita”, nu doar pentru că partidele extremiste din România au câștigat ca niciodată într-o țară care în urmă cu doar câțiva ani se credea imună la cântecul de sirenă al populismului de dreapta, ci și din cauza șocului candidaturii TikTok a lui Călin Georgescu. Anularea la fel de șocantă a alegerilor prezidențiale de către Curtea Constituțională a împins sistemul politic al României pe teren necunoscut.
Rămâne de văzut dacă Călin Georgescu va avea voie să participe la viitoarele alegeri și dacă sprijinul său va rezista în urma dezvăluirilor financiare ale campaniei pe 0 lei și a acuzațiilor de legături cu Rusia. Între timp, avem un nou Parlament care urmează să fie instalat, iar președintele încă în exercițiu Klaus Iohannis (gluma zilei – calitate nemțească, votezi o dată și te ține o viață) nu are interesul să forțeze alegeri anticipate, ceea ce ar duce la o șansă mai mare de câștig pentru populiști.
România seamănă acum, într-o oarecare măsură, cu Spania: partea pro-europeană a negociat o alianță fragilă care să reunească fiecare partid mainstream (vom vedea dacă USR va fi inclus totuși, ceea ce este puțin probabil), plus cei 18 reprezentanți parlamentari ai minorităților etnice ale României, care au servit adesea (alături de UDMR), ca factori decisivi pentru coaliții sau proiecte legislative.
Fiecare vot va fi necesar pentru a susține o coaliție incredibil de diversă, la fel cum guvernul lui Pedro Sanchez s-a dus cu pălăria în mână să ceară voturile partidelor mai mici (inclusiv partidele cu un singur deputat) sau chiar ale temuților catalani. Presupun că aceleași partide mainstream regretă acum anii, dacă nu deceniile, de limbaj puternic folosit unele împotriva celorlalte. Aceste practici au creat o aversiune în rândul alegătorilor față de idei de construire pragmatică a unei coaliții cu entități pe care le-au numit anterior „ciumă roșie” sau „trădători sorosiști”.
Ca să-l parafrazez pe Lordul Ismay, primul Secretar General al NATO, cu toții se află în aceeași barcă, pentru a ține Rusia afară, România înăuntru (UE și NATO) și extrema dreaptă jos. Ei sunt ajutați de intrarea completă, dar mult întârziată a României în spațiul Schengen (ea însăși la câteva crize distanță de dizolvare), care se datorează la fel de mult explodării pe scenă a lui Călin Georgescu, cât contribuțiilor constructive ale guvernanților.
Ceea ce nu ajută clasa politică este situația macroeconomică precară a României după un an electoral fără restricții, în care un deficit de 8% este o estimare optimistă. Rezultatul va fi un amestec de reduceri de cheltuieli și majorări de impozite, care vor spori nemulțumirea profundă a românilor. Extrema dreaptă deja își imaginează cum va veni la putere după ce pro-europenii își vor fi cheltuit capitalul politic pe austeritate, iar cei din Marea Coaliție care se formează (sau nu) vor lua în considerare dezertarea pentru a câștiga puncte împotriva celor care provoacă durerea.
Amânarea parțială a măsurilor dureroase este încă o opțiune, dar una care va adânci România în mocirlă, aducând cu ea dobânzi mai mari la datoria națională în creștere, dar și pentru companii și cetățeni, precum și o corecție și mai dureroasă în viitor, eventual prin implicarea FMI.
În această perioadă dificilă, nu am cum să nu-mi amintesc de una dintre cele mai complexe, fascinante și poate subestimate personalități politice ale secolului al XX-lea: Giulio Andreotti, care, cu toate controversele din jurul său, a fost de șapte ori prim-ministru al Italiei în cei mai critici ani ai săi.
Din 1972 până în 1992, cu perioade de pauză, el a condus țara și Partidul Creștin Democrat printr-o perioadă de transformare pentru Italia, când țara a devenit a cincea cea mai mare economie din lume (și membră a G7) și când a fost, de asemenea, afectată de violență politică constantă, de instabilitate și de crimă organizată violentă, de care se pare că el nu era străin.
Această perioadă a inclus răpirea și asasinarea fostului prim-ministru Aldo Moro de către Brigăzile Roșii în 1978, care erau înfuriați de Compromisul istoric pe care l-a intermediat astfel încât Partidul Comunist Italian al lui Enrico Berlinguer să îi sprijine pe creștin-democrații la putere (coalițiile monstruoase par a fi o tradiție latină).
Când nu era la putere, Giulio Andreotti a fost o „eminență cenușie” în spatele celor aflați la putere și a fost cunoscut în timpul vieții sale drept Iulius cel Divin (după Iulius Cezar) sau Il Divo. Apelativul a fost folosit în ciuda lipsei de extravaganță personală și de personalitate extrovertită care l-au caracterizat mai târziu pe Silvio Berlusconi, cea mai recentă imagine a unui politician italian de prim-plan. Andreotti a ajuns astfel să fie al doilea cel mai longeviv prim-ministru al Italiei în perioada postbelică.
Ce putem învăța de la el, care să fie util pentru coalițiile noastre mozaic și viitoarele guverne minoritare (care vin aproape garantat)? În primul rând, că politica este o meserie, nu un hobby pentru diletanți. Ca orice meserie, cineva poate fi bun la asta și se poate deveni bun la ea. Când situația națională chiar o cere, politicienii profesioniști le întind mâna adversarilor, găsesc compromisuri viabile și se țin de ele. De asemenea, cred că românii sunt înzestrați în mod natural cu un talent pentru improvizație, ceea ce de obicei nu este un lucru bun în guvernanță sau la guvernare, dar care îi poate ajuta acum să gândească „outside the box”.
Ceea ce au nevoie partidele în acest moment este să le acorde sprijin acelor figuri care au credibilitatea personală, prestigiul și integritatea pentru a se baza pe relații personale/profesionale transpartinice de lungă durată, pentru a face Parlamentul și Guvernul funcțional și credibil. Credibilitatea înseamnă bani, până la urmă.
În al doilea rând, Il Divo a ajuns la putere prin vechea practică romană a „cursus honorum”, adică pașii secvențiali făcuți pe drumul spre maturitatea politică și conducerea statului. Andreotti știa toate pârghiile puterii, cum să ducă lucrurile la bun sfârșit și „unde erau îngropate cadavrele” (foarte posibil la propriu) pentru că văzuse și făcuse totul, trecând prin foarte multe funcții din stat. Partidele române trebuie să recurgă din nou la „banca lor de rezervă” și să readucă în prim plan orice talent dovedit pe care îl au, deoarece românii sunt uniți în ideea că aceasta este cea mai slabă generație de politicieni pe care a avut-o vreodată țara.
Deja nu mai vorbim de sprijin electoral, ci de legitimitatea întregii clase politice și a sistemului și nu puțini au aprobat, cel puțin în sinea lor, balonul electoral lansat de Călin Georgescu conform căruia nu ar mai fi nevoie și nu ar mai exista partide dacă va câștiga. Prea mulți oameni au fost propulsați de patronii lor politici în poziții pentru care nu erau pregătiți, ca trambuline pentru poziții pe care nu le pot gestiona vreodată și acest lucru se vede.
Există încă ceva talent prin preajmă, care își așteaptă șansa în plan secund, și mai sunt în jur niște bătrâni suficient de lucizi pentru a da un sfat bun și a scoate poveștile crizelor trecute de la naftalină pentru informarea liderilor prezentului. Voi emite, însă, observația că mulți politicieni la alegerile prezidențiale recente nu și-au făcut, în mod evident, un obicei să asculte sfaturile consilierilor lor sau ale bătrânilor din partid și s-a văzut!
În al treilea rând, deși nu este niciodată un lucru rău ca sângele nou să intre în politică, jucătorii noi trebuie testați și șlefuiți la eșaloane inferioare. Nu mai este la modă să folosim astfel de termeni, dar „școala de partid” și „formarea cadrelor” sunt necesare în democrația parlamentară.
Pe viitor, toate partidele (inclusiv cele noi, vrem, nu vrem) trebuie să se angajeze să formeze noi lideri pe plan intern, care să învețe ce este nevoie pentru a fi om de stat înainte de a conduce efectiv țara. „Principiul Peter” enunțat de americani, la care toată lumea este promovată până la nivelul lor de incompetență, este, din păcate, prea prezent în politica românească. Partenerii străini ar putea fi utili în acest sens, dacă ne gândim la activitățile politice din România ale fundațiilor afiliate la partide din Germania sau SUA.
În al patrulea rând, antipatia este riscantă pentru un politician, dar nu este niciodată fatală de la sine. Politicienii români sunt adesea detestați de propriul electorat și votul negativ este la ordinea zilei. Il Divo nu a fost niciodată iubit și a glumit că „în afară de războaiele punice, pentru care sunt prea tânăr, am fost învinovățit pentru tot ce s-a întâmplat în Italia”. Elitele noastre ar trebui să se concentreze pe bună guvernanță, stabilitate și judecată sănătoasă în probleme strategice.
Elitele trebuie să evite ridicolul și absurdul, care au fost mereu ceva care nu este iertat de români. Mai ales că cetățenii sunt deja anxioși (pe bună dreptate) din cauza problemelor economice pe care le-ar putea experimenta ca urmare a exceselor guvernamentale din trecut. Și acest lucru merită repetat – situația actuală nu este foarte încurajatoare, mai ales cu problemele structurale ale Germaniei și eșecul modelului său de afaceri (Germania redevenind „omul bolnav al Europei”), dar sectorul privat din România nu este la vreo răscruce; criza care se profilează este una cauzată de proasta guvernanță economică de la centru.
Nu în ultimul rând, Il Divo, la fel ca alți mari lideri precum Lee Kuan Yew, nu era foarte ideologic. Despre unul dintre părinții fondatori ai UE, Alcide de Gasperi, care i-a fost și mentor, el a spus: „Ne-a învățat să căutăm compromisuri, să mediem”. S-au căutat soluții funcționale și ghidurile principale au fost încercarea și eșecul, mai degrabă decât teorii academice sau ideologice detașate de realitate despre cum ar trebui să funcționeze lumea.
Aceasta este ceea ce i-a permis să se adreseze multor forțe politice din Italia și facțiunilor din propriul său partid. Pragmatismul s-a văzut și în politica externă – sprijinul său neclintit pentru NATO și bunele relații cu SUA i-au fost de folos, chiar dacă a susținut dezvoltarea instituțională a viitoarei UE. Sufixul geo- din fața geopoliticii limitează în mod natural opțiunile strategice ale unei țări și un om de stat de succes marchează din timp direcția principală. Aceasta este o lecție utilă de învățat nu doar pentru partidele mainstream, ci și pentru actorii politici în ascensiune, care ar putea ajunge să guverneze într-o zi și să descopere că nu este atât de ușor să navighezi constrângerile unei lumi interdependente, cu atât mai puțin în afaceri externe.
Închei acest articol cu un alt aforism al lui Giulio Andreotti– „În politică, zilele însorite și zilele ploioase se pot schimba foarte repede.” Elitele României trebuie să-și amintească acest lucru în timp ce se străduiesc să guverneze și să își avanseze interesele de partid. În cele din urmă, această situație critică în care ne aflăm este opera mai multor generații de politicieni, iar generația curentă trebuie să facă sacrificiile necesare (inclusiv ale ambițiilor proprii) pentru a ieși la liman.
De asemenea, trebuie puse bazele unei viitoare generații de lideri care să se ridice la înălțimea diverselor provocări (interne și externe sau a celor structurale și ocazionale). Până la urmă, va ieși și soarele. Trebuie însă schimbat mindset-ul și făcute acele compromisuri politice care nu compromit nici politicienii, nici țara.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
