Epistolă primită pe hârtie, nu în format electronic, pe poșta redacției, nu pe Tik Tok sau alte rețele sociale:
Paris, 1835; București, 2024
“Nu există în Europa niciun alt popor unde marea revoluție socială pe care am descris-o (democrația - n.r.) să fi făcut progrese mai rapide decât la noi; numai că aici ea a înaintat totdeauna la întâmplare.
Șefii de stat nu s-au gândit niciodată să facă din timp pregătiri în vederea ei, ea s-a produs fără voia lor sau fără știrea lor. Clasele cele mai puternice, cele mai inteligente și cele mai morale ale națiunii nu au încercat să și-o însușească pentru a o dirija. Democrația a fost deci lăsată la voia instinctelor sale sălbatice; a crescut aidoma copiilor lipsiți de grija părintească și care se educă de la sine pe străzile orașelor noastre necunoscând din societate decât viciile și mizeriile ei. Existența democrației încă mai părea să fie ignorată, când ea a pus pe neașteptate mâna pe putere. Fiecare s-a supus atunci cu servilism celor mai neînsemnate dorințe ale ei; a fost adorată ca imagine a forței, când mai pe urmă s-a șubrezit din pricina propriilor excese, legiuitorii au conceput proiectul nesocotit de a o distruge, în loc să caute să o educe și să o îndrepte, și fără a voi să o învețe să guverneze nu au nutrit alt gând decât acela de a o înlătura de la putere.
Rezultatul a fost că revoluția democratică s-a produs în sfera materială a societății, fără ca în legi, deprinderi și moravuri să intervină acea schimbare care ar fi fost necesară pentru a o face utilă. Avem astfel democrație, însă fără ceea ce trebuie să-i atenueze viciile și să-i pună în evidență avantajele ei firești; și, văzând de pe acum neajunsurile pe care le aduce cu sine, încă mai ignorăm binefacerile ei posibile. (…)
Ceea ce se petrece în cercurile intelectuale nu este mai puțin deplorabil.
Stânjenită în înaintarea ei sau lăsată fără sprijin pradă pornirilor ei dezordonate, democrația din România (Franța în original - n.r.1) a răsturnat tot ce se nimerea în calea ei, zdruncinând ceea ce nu distrugea. Ea nu a fost văzută punând încetul cu încetul stăpânire pe societate în scopul de a-și instaura pașnic dominația; nu a încetat să înainteze în mijlocul răvășelilor și zbuciumului unei bătălii. Întărâtat de fierbințeala luptei, împins de opiniile și excesele adversarilor săi dincolo de limitele firești ale propriei opinii, fiecare pierde din vedere însuși țelul străduințelor sale și folosește un limbaj care reflectă inadecvat adevăratele sale sentimente și instinctele sale tainice.
De aici strania confuzie ai cărei martori suntem obligați să fim. (..)
Se mai întâlnesc printre noi creștini plini de zel, al căror suflet religios își caută cu plăcere hrana în adevărurile vieții de apoi; ei se vor înflăcăra fără îndoială în favoarea libertății umane, sorgintea oricărei măreții morale. Creștinismului, datorită căruia toți oamenii au devenit egali înaintea lui Dumnezeu, nu-i va displăcea să vadă pe toți cetățenii egali în fața legii. Dar, printr-un concurs de împrejurări ciudate, religia se află pentru moment printre forțele pe care democrația le doboară și i se întâmplă adesea să respingă egalitatea pe care o îndrăgește, și să blesteme libertatea ca fiindu-i potrivnică, în vreme ce dacă ea, religia, ar călăuzi-o, ar putea să-i sfințească eforturile.
Alături de acești oameni religioși, zăresc pe alții care își îndreaptă privirile mai degrabă spre pământ, decât spre cer; partizani ai libertății, nu numai pentru că socot că este la originea celor mai nobile virtuți, ci mai ales pentru că văd în ea izvorul celor mai însemnate binefaceri, ei doresc sincer să-i asigure supremația și să le prilejuiască oamenilor cunoașterea efectelor ei binefăcătoare: înțeleg că ei se vor grăbi să ceară ajutorul religiei; deoarece ei știu, desigur, că domnia libertății nu poate fi instaurată fără domnia moravurilor și nici moravurile nu pot fi fundate în lipsa credinței; au descoperit însă religia în rândul adversarilor lor și pentru ei acest lucru a fost de ajuns: unii o atacă, iar ceilalți nu se încumetă să o apere lipsindu-le tuturor fie rațiunea, fie inima.
Secolele trecute au cunoscut suflete josnice și venale care preconizau sclavia, în vreme ce spirite independente și inimi generoase luptau fără speranță pentru salvarea libertății umane. Iată însă că în zilele noastre întâlnim adesea oameni nobili și mândri din fire, ale căror opinii sunt de-a dreptul opuse înclinațiilor lor și care elogiază servilismul și josnicia, pe care ei înșiși nu le-au practicat niciodată. Alții, dimpotrivă, vorbesc despre libertate ca și cum ar fi capabili să simtă ceea ce este sacru și măreț în ea, și reclamă zgomotos pentru omenire drepturi pe care ei întotdeauna le-au nesocotit.
Văd oameni virtuoși și pașnici care, datorită purității lor morale, comportării lor liniștite, îndestulării lor, precum și înțelepciunii lor, se situează în chip firesc în fruntea mulțimilor care-i înconjoară. Pătrunși de o dragoste sinceră de patrie, sunt gata să facă mari sacrificii pentru ea: cu toate acestea, civilizația își găsește adesea adversari printre ei; ei confundă abuzurile civilizației cu binefacerile ei și, în mintea lor, ideea răului este indisolubil legată de ideea noului și pare că ei vor să descopere o legătură monstruoasă între virtute, sărăcie și ignoranță, pentru a le putea distruge pe toate cu o singură lovitură.
Alături, îi observ pe alții care, în numele progresului și străduindu-se să insufle omului o mentalitate materialistă, vor să obțină utilul fără a se îngriji de ceea ce este drept, să găsească știința departe de credințe și bunăstarea separat de virtute: aceștia s-au pretins campionii civilizației moderne în fruntea căreia se așază singuri cu insolență, uzurpând un loc ce le este abandonat și pe care nu sunt îndreptățiți să-l dețină din cauza nevredniciei lor.
Oare unde ne aflăm?
Oamenii religioși combat libertatea, iar prietenii libertății atacă religiile; spirite nobile și generoase laudă sclavia și suflete josnice și servile preconizează independența; cetățeni cinstiți și luminați se împotrivesc oricărui progres, în timp ce oameni lipsiți de patriotism și de moralitate devin apostolii civilizației și ai luminilor!
Oare toate secolele s-au asemănat cu al nostru? Omul să fi avut el întotdeauna înaintea ochilor, ca în zilele noastre, o lume în care nimic nu se leagă, în care virtutea nu are geniu, și geniul nu are onoare, în care dragostea de ordine se confundă cu atracția pentru tirani, iar cultul sacru al libertății cu disprețul pentru legi; o lume în care conștiința nu aruncă decât o lumină incertă asupra acțiunilor omenești, în care nimic nu mai pare să fie nici interzis, nici permis, nici cinstit, nici rușinos, nici adevărat, nici fals?”
Alexis de Tocqueville - Despre Democrație în America, vol. 1, Humanitas, 2005
- Tocqueville se referă în acest fragment la situația din prima jumătate a secolului XIX din Franța ↩︎
