Lumea noastră (vorbesc de cea pe care o cunoaștem cât de cât) pare să evolueze tot mai imprevizibil, iar cei care cred că logica și bunul simț vor face până la urmă ordine se cam înșală. E ceva în natura umană care caută gâlceava cu orice preț, un simț certăreț cu chef tot mai mare de bătaie. Din ce vedem, cei 80 de ani de pace ai Europei s-au cam terminat.
Nu spun că va veni Apocalipsa, dar nici bine nu va fi. De ce? Li s-a urât oamenilor cu binele? Plutește ceva în aer? Nu știu. Iar cine spune că știe (și s-a umplut netul de atotștiutori) e doar un păcălici.
În urmă cu 110 ani, începea Primul Război Mondial. Știm cu ce s-a lăsat. Militari morți: aproximativ 8,5-10 milioane. Răniți: peste 20 de milioane. Civili morți: aproximativ 6-13 milioane, incluzând victimele bombardamentelor, foametei și bolilor cauzate de război.
3 aprilie - Eveniment Profit Health.forum - Sănătate nouă
16 aprilie - Maratonul de Educație Financiară
Lucrurile astea sunt foarte bine cunoscute. Ceva mai puțin știut e felul în care au plecat primele trupe pe front. Cu flori, cu veselie, cu oleacă de băutură și cu o încrederea absolută că, până de Crăciun, toată lumea va fi înapoi, acasă. Nu că n-a fost așa, dar peste numai 25 de ani scenariul s-a repetat, iar rezultatele au fost și mai rele. Numărul estimat al victimelor a fost între 70 și 85 de milioane de persoane, reprezentând aproximativ 3-4% din populația globală de atunci.
Dar nu despre război și distrugere vreau să vă vorbesc astăzi, ci despre altceva, mult mai tulburător. Despre felul în care ajung oamenii obișnuiți să intre în iureșul istoriei și să obțină rezultate (rele) care păreau inimaginabile în liniștea căminului.
Societatea noastră modernă are o caracteristică specială, nemaiîntâlnită în istorie. Pe vremuri, majoritatea populației era săracă lipită. Clasa muncitoare și cea țărănească supraviețuiau din te miri ce. Oamenii simpli, săraci și analfabeți formau grosul populației. Ultima parte a secolului XX a adus o schimbare fundamentală. Populația majoritară a unei țări occidentale e compusă acum din clasa mijlocie.
O să vă plictisesc puțin cu date seci. Conceptul de „clasă mijlocie” definește un nivel de trai decent, stabilitate economică și acces la educație și servicii. Clasa asta e și un motor al economiei, susține consumul și inovația. E factor de stabilitate socială și politică, reduce inegalitățile și sprijină democrația. În sfârșit, stabilește o punte între clase și permite mobilitatea socială. Poate că ăsta este secretul celor 80 de ani de pace europeană, nu numai războiul rece ori decizia vreunui șef de a echilibra situația politică și militară.
În general, clasa medie e mai prudentă, e fundamental de centru (stânga sau dreapta), are o viziune simplă, dar eficientă a vieții. Și, lucrul cel mai important, ea dă direcția politică și economică a unei țări. Așadar, nu e de mirare că, până de curând, Europa a avut o politică de centru, prudentă, orientată în primul rând spre siguranța populației.
Și lucrurile ar fi mers tot așa, încă 100 de ani, dacă împrejurările n-ar fi decis altfel. Împrejurările exterioare au câteva nume: imigrația, criza energetică, birocrația. Dar astea puteau fi, de bine, de rău, rezolvate prin tratative sau măsuri clare.
Dar cauza interioară a prăbușirii democrației europene e alta și aici, tocmai pentru că intervine natura umană, arogantă, perfidă, incompetentă, abuzivă, vă invit să căutăm cauza reală a fenomenului. Spuneam mai sus că clasa mijlocie reprezintă centrul majoritar al populației. Însă, alături de ea, ca într-un clopot imaginar al lui Gauss, există diverse tendințe extremiste. De stânga sau de dreapta. În sus sau în jos. Consumiști contra ecologiști. Woke contra conservatori. Ultraprogresiști contra ultrareligioși. Pro americani contra pro ruși (aici a devenit mai puțin clar).
Dacă vă imaginați societatea ca pe o pizză, extremismul e blatul ars de la margine, care-și dorește o prezență cât mai politică în aluatul și umplutura pizzei. În general, extremismul e foarte vocal, arogant, violent și disprețuitor. Principiul de bază al lui este „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Și, tot în general, clasa mijlocie se teme de aceste extreme care promit peste noapte paradisul terestru, dar nu sunt, la o repede analiză, decât prilejuri pentru destabilizare, criză și consecințe incalculabile. În mod normal, și cred că sunteți de acord, cum zice poporul, că vorba dulce mult aduce și că, dacă s-ar adresa pe un ton normal publicului, fără să-și salte fustele și fără să acuze în dreapta și-n stânga, extremismul ar înceta să fie extremism.
Credeți că profeții „ism-elor” nu știu asta? Știu, dar nu se pot abține. Dorința de a îl împroșca cu epitete nedemne pe cel care se îndoiește de noua religie e mai tare decât logica și, culmea, sperie vânatul. Cunosc persoane care, progresiste fiind, au făcut un pas înapoi când s-au trezit învinovățite de te miri ce. Așa cum cunosc persoane religioase care s-au îndepărtat de Coaliția pentru Familie, tocmai din cauza agresivității necontrolate a emisarilor.
Așadar, la margine sunt certăreții și violenții care bălesc la putere. În centru stau, încoțopenite de decenii, partidele mainstream. Repet, o societate normală trebuie să aibă și minorități zărghite. Normalitatea dispare, însă, dacă aceste minorități cresc și se dezvoltă peste un anumit procent. Și vedem asta zi de zi, în proporție de masă, în toată Europa.
Vina e exclusivă a centrului politic, care a înlocuit de decenii crezul ideologic cu birocrația și s-a izolat instituțional și practic de populația pe care ar fi trebuit să le reprezinte. În clipa în care e părăsită sau obligată să se adapteze la măsuri impopulare, clasa mijlocie devine brusc receptivă la alt soi de argumente. Iar cei care câștigă sunt cei care au limbajul cel mai simplu, mai calm, mai „rațional”.
Iată că în România am văzut ilustrarea deplină a celor spuse mai sus. De aia, când veți trece pe lângă demonstrații, să trageți cu urechea. Sloganurile nu sunt pentru manifestanți, ci pentru trecătorii care nu se mai regăsesc în politicile de centru.
Iar eu, de vreme ce nu văd niciun plan, nicio direcție, niciun Făt Frumos, mă mulțumesc să spun că partida e pierdută. Însă vinovații sunt în altă parte. Și încă o duc bine.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
