Puținii economiști cu expertiză pe care-i are România nu au încredere în inițiativele clasei politice. Aceasta nu e în măsură să aibă o abordare consecventă nici măcar atunci când exponenții ei pozează în specialiști. Iar asta se vede în incoerența și discreționarismul cadrului legislativ. Pentru că de aceea se și numește legislație cu dedicație.
Dar, în fine, nu mă voi apuca să menționez aici legile care-s trecute în liniște prin parlament, fără dezbatere și consultarea instituțiilor de specialitate, ci voi analiza o propunere de act normativ ce arată o neconcordanță cu Constituția.
O lege a lobby-ului, pe lângă faptul că ar contraveni cu filosofia Uniunea Europene, care, spre deosebire de America, o consideră infracțiune, ar contrazice și litera legii fundamentale, potrivit căreia România este un stat social.
Respectiva prevedere constituțională justifică un anumit mod de a lua decizii. Și când apare o astfel de lege, ce permite să se facă presiune pentru ca anumite inițiative economice private să devină cadru legislativ, ne aflăm în situația în care, dacă este adoptată, e nevoie să se modifice și Constituția, fiindcă sintagma „stat social” intră în contradicție cu interesele unui grup.
Reiterez, suntem integrați în UE, care încearcă să impună conceptul de economie socială de piață, dar, mai mult decât atât, statul în care trăim e definit, constituțional, ca fiind social. Legea lobby-ului, ce există în Statele Unite, e posibil să funcționeze și în România și să li se dea satisfacție din punct de vedere legislativ unor grupuri, numai că pentru asta e necesar să se modifice legea fundamentală și riscăm să facem notă discordantă cu Uniunea socială din care facem parte. Nu spun că inițiativa e imposibil de inclus în legislație, însă e important de subliniat că statul social și legea lobby-ului nu pot coexista.
Un ultim aspect legat de democrație. În ciuda statutului societății, cu demos – popor și kratos – putere puse în centru, ajungem să avem din ce în ce mai multe elemente antidemocratice în legislația internă. În această situație oare nu-i mai simplu să mergem pe mâna meritocrației, în sensul vehiculat de Aristotel?
