Am trait cu iluzia că bancnotele semnate de guvernatorul Mugur Isărescu sunt mijloc de plată, pentru care prezumția este de legalitate atunci când sunt folosite în tranzacții. Cumva, însă, în ultimii ani, hartia sau, mă rog, plasticul tipărit de banca centrală a început să aibă asociată tot mai des o prezumție de nelegalitate în discursul politicienilor, al bancherilor sau procesatorilor de carduri.
Oamenii care, din diferite motive, încă preferă numerarul sunt suspecții de serviciu pentru evaziunea fiscală și spălările de bani ce împiedică economia să înflorească. Totul e atât de comod cu cardul și mobile bankingul! Ce alt motiv ar putea avea cineva să umble cu bancnote în portofel, decât că este înrăit în fraude sau, în cea mai blândă apreciere, înapoiat și needucat financiar?
E nevoie, așadar, de reimpunerea clasicului traseu al pregresului, exemplar descris de Vladimir Ilici Lenin: “Dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm”. O lecție de educație financiară predată de Lenin before it was cool, care abia aștepta să fie redescoperită.
Inițiatorul legii care a adus țării o Zi Națională a Educației Financiare, pe 11 aprilie (demers care a avut și efecte bune, dincolo de simbolistica festivă, antrenând în mediul privat inițiative de educație utile, cu aplicabilitate practică, în jurul acestei date), a știut că e nevoie de mai mult. Că pentru educație nu ajunge să te învățăm și să te ajutăm, dacă nu te și obligăm.
Ca urmare, într-o altă zi măreață pentru progresul financiar al patriei, deputatul PNL George Tuță a dat înapoiatei nații ce avea cu adevărat nevoie: un proiect de lege cu obligații și interdicții pentru cetățeni și firme, care să stârpească din rădăcină folosirea murdarelor bancnote. O lege aplaudată de comunitatea bancară, susținută de procesatorii de carduri și de ambele partide din coaliție, PNL și PSD. Niciun angajator, public sau privat, sa nu mai plătească salarii decât pe card, iar beneficiarii de ajutoare sociale și pensionarii să-și ia adio de la încasări în numerar!
S-au acceptat doar puține excepții, gândind că poate nu e totuși chiar toată lumea pregătită să fie ajutată prin obligare la “incluziune financiară”.
Primele scutite de salariul dat pe card cu forța sunt chiar instituțiile de forță. Polițiștii, jandarmii, militarii și angajații serviciilor de informații vor putea opta în continuare pentru leafă în bancnote.
Celorlalți muritori, cashul le va mai fi permis doar dacă intră în categoria consumatorilor vulnerabili. Nu, pentru legiuitor, “vulnerabil“ nu înseamnă că ai dificultăți în folosirea mijloacelor electronice de plată pentru că ești foarte bătrân, bolnav, ori că trăiești în zone rurale care n-au văzut urmă de ATM sau POS vreodată. Te descurci tu cumva cu toate astea și devii rapid fan digital banking. “Vulnerabil“ ești doar dacă ai venituri brute sub 4.000 de lei (în cazul salariilor asta înseamnă circa 2.400 lei net).
Și pentru lipsa posibilității de a plăti cu cardul în multe zone rurale, parlamentarii si comunitatea bancară au soluții: va fi obligat să aibă POS orice comerciant, cu vânzări oricât de mici, deci și magazinul sătesc, la fel ca și orice consătean care prestează ceva pe microîntreprindere sau PFA. Gata! Noi obligații de digitalizare și s-a rezolvat incluziunea financiară și în ultimul cătun!
Iar dacă băncile care susțin legea nu își permit să susțină și accesul la cash al noilor posesori nevoluntari de card, instalând bancomate în toate satele, se rezolvă și aceasta incluzând în legea incluziunii financiare “opțiunea“ ca la magazinul sătesc să li se dea oamenilor avansuri de numerar de max 500 de lei cand vin cu cardul. În schimbul unui comision de 1%, pe care un bătrân va fi fericit, desigur, să îi piardă din pensie pentru a avea acces la numerar. Iar asta, dacă magazinele din rural se vor grăbi în număr mare să devină un fel de bancomate pentru pensionarii obligați să își deschidă conturi la bănci ce nu vor putea ajunge prea aproape de ei vreodată.
E uluitor cât de rupți sunt parlamentarii de realitatea relațiilor dintre oameni în comunități rurale mai puțin dezvoltate! Își închipuie că tot ce are nevoie un om se găsește la magazinul sătesc și nu mai are nevoie de numerar. Că o plată mică făcută unui vecin, pentru un serviciu sau un bun, tot prin obligativitatea binomului card-POS trebuie rezolvată. Altfel, vecinul care primește bani fără forme legale digitale e infractor! Să-și facă PFA sau microîntreprindere și să se doteze cu cititor de card sau să solicite transfer digital dacă trebuie să ajute pe cineva! Când primește solicitări vădit evazioniste de la vreo babă instigatoare, de tipul “ia și tu banii ăștia și mergi să îmi umpli butelia și cumpără-mi și mie de la oraș asta și asta!“, atitudinea corectă și incluzivă financiar a vecinului este: “Mamaie, fă-mi transfer în aplicație din banca ta! Revolut nu ai? Cardul de pensie nu ți-l l pot lua sa-ți fac plățile cu el, că știi prima lecție de cybersecurity: nu da PIN-ul nimănui!“
Mulți bătrâni se descurcă foarte bine cu telefoanele mobile, cu internetul. Au învățat în pandemie să își plătească facturile de acasă și asta i-a scutit de mult efort. Primesc pensia pe card de mulți ani și plătesc cu acesta acolo unde se poate sau își scot singuri cash de la bancomat. Sunt mulți, însă, pentru care toate acestea sunt sau devin pe parcurs prea complicate. Și nu doar la țară. Probleme de a folosi aplicațiile bancare digitale sau cardurile încep să aibă, după o vârstă, și pensionari din orașe. Nu mai văd bine, nu mai țin minte. Cu cashul e simplu, cu roboții bancari, cu parole în aplicații și PIN-uri la card lucrurile se complică după 80 de ani.
Nu se mai descurcă decât asistați. Și nu se simt deloc bine când realizează că, deși sunt încă funcționali și pot fi independenți în alte aspect ale vieții, viața lor financiară nu mai merge neasistată. Companiile de utilități nu le mai citesc contoarele și nu mai trimit agenți să le încaseze facturile în sate, nu prea mai au casierii nici în orașe. Trebuie să comunice cu roboți la telefon ca să transmită indexuri… pentru citire contoar apasa tasta x, mamaie…pentru a intra in legatura cu un operator uman vă rugăm să așteptați o veșnicie pentru a nu vă pierde prioritatea în preluarea apelului… Trebuie să-și plătească facturile din aplicații cărora le uită parolele sau să roage pe cineva să îi ajute la automate de plată, dacă au în apropiere, ca să nu li se taie lumina, gazul sau apa. Sunt dependenți de alții. Unii au copii și nepoți bucuroși să îi ajute. Alții nu mai au pe nimeni.
Am convins acum mai mulți ani doi pensionari să nu mai solicite pensia cu poștașul. Cardul e a opta minune a lumii, o să vedeți, nu mai stați cu grijă că pierdeți banii sau că vi-i fură! Puteți să și plătiți cu el, iar dacă aveți chef scoateți bancnote de la orice bancomat! Totul minunat, până la o vârstă când se zdruncină și memoria, și răbdarea, și capacitatea de a te adapta la schimbări tehnologice, când a opta minune a lumii dă eroare de PIN uitat și greșit succesiv la bancomat, blocat, pierdut și schimbat de câteva ori pe lună, exasperând și titularul, și funcționarii băncii.
Aștept cu interes și entuziasm momentul când Banca Națională va prelua de la ANPC prerogativele de protecție a consumatorului. Strict pentru proiectul acesta de lege a transmis în Parlament că nu dorește să o facă, ci vrea să preia competența doar când va fi pentru toate legile care vizează sectorul financiar-bancar, după adoptarea unui act normativ în acest sens. Sper ca va avea în strada Doamnei un call center pentru reclamații mai mare decât al tuturor băncilor la un loc, cu atâția pensionarii din țară obligați la digitalizare financiară și la interacțiune cu roboți bancari simpatici, când mai pica aplicațiile informatice temporar, limitându-le accesul la pensie sau dându-le alte erori.
De ce este nevoie de o forțare a digitalizării plăților și într-o zonă în care aceasta nu s-a întâmplat încă în mod natural, dintr-o nevoie reală a oamenilor? Cardurile bancare, bankinkul digital, tranzacțiile electronice au crescut uluitor în ultimii ani pentru că au utilitate, avantaje și beneficii evidente, Vor crește în continuare și fără să fie generalizată o obligație de folosire acolo unde lucrurile se mișcă mai încet. Susținătorii unei legi care încearcă o grăbire forțată a progresului tehnologic, pentru a lupta cu evaziunea și cu “înapoierea” financiară, considerând că acesta justifică încălcarea libertății oamenilor de a alege între mijloace de plată perfect legale, vor obține contrariul.
Bancarizarea cu forța nu va aduce nici oameni mai educați, nici mai multă încredere în bănci. Dimpotrivă, va crea indignare și suspiciuni în locuri în care acestea nu ar fi apărut. Comunitatea bancară aplaudă tot mai des legi si reglementări care transformă băncile în agenți fiscali, în instrumente ale statului pentru îndeplinirea diferitelor obiective publice sau politice, Chiar dacă prin acestea obțin business prin efectul legii și clienți noi, obligați de stat să folosească servicii bancare, nu căștigă nici încredere, nici un plus de incluziune ori de educație financiară în societate.
Legile intervenționiste ca aceasta, în disprețul libertății oamenilor, își discreditează susținătorii și îi expun chiar ridicolului. Amendamente încercate timid de parlamentari USR, pentru a lăsa angajatorilor o minimă marjă în libertatea de a alege, ca să poată fi plătită în numerar măcar o parte din salarii, au fost respinse în comisii, după ce reprezentantul MasterCard, prezent la dezbateri, a arătat că nu este de acord cu o astfel de modificare. De ce? Pentru că ar restrânge sfera de aplicabilitate a legii. Iar cum legea își propune oficial să crească incluziunea financiară, rezultă, logic în mintea "educată" a susținătorilor, că tocmai șansele de incluziune financiară a poporului sunt direct afectate de amendamente care ar ciunti legea dacă ar permite aceluiași popor ignorant să aleagă liber, măcar într-o marjă, cum să-și încaseze veniturile.
Dacă astfel de argumente corporate-parlamentare vi se par sofisme, erori de logică sau semantici post-adevăr, e semn că aveți nevoie de cursuri mai moderne de reeducare financiară, care nu lasă desueta logică clasică să strice “reziliența” unor sănătoase clișee intervenționiste.
