“Vând licență taxi București valabilă până în 2020 cu posibilitate de prelungire. Licența este fără mașină, dar vă pot oferi aparat de taxat microsif. Este SRL, deci transcrierea e foarte ușor de făcut. Se poate ieși la munca de a doua zi. Prețul este negociabil 10.000 euro”
Am văzut anunțul azi, într-o dimineață în care la nicio firmă de taxi dispeceratele nu aveau mașini disponibile. Iar pentru puținii șoferi curajoși care apăreau activi în aplicațiile de ridesharing, în ciuda amenzilor pe care le riscă de astăzi, grație PSD, timpul de așteptare nu cobora sub jumătate de oră. Internetul e plin de mult timp de astfel de oferte, dar în aceasta vânzătorul de pe Olx a sintetizat cel mai bine ce are de fapt de oferit: dreptul de a munci. Dai 10.000 de euro și ieși la muncă de a doua zi. Atât! Nu mașină, nu alte bunuri în afara unui aparat de taxat, doar o hârtie care, pentru 10.000 de euro, îți dă voie să muncești de mâine.
Pe vânzător l-a costat doar câteva sute de lei și, teoretic, o poți obține și tu de la primărie dacă ai carnet de șofer și un atestat suplimentar de la ARR ca ți s-au verificat abilitățile de a conduce. Practic, însă, nu ai nicio șansă. Hârtia dătătoare de drept de muncă nu se eliberează oficial decât pentru circa 10.000 de oameni care vor să practice taximetria în Capitală, conform unei competente evaluări a autorităților locale, care știu că bucureștenilor le-ar face rău dacă ar avea mai mult de 4 taxiuri la 1.000 de locuitori. Și cum nu se grăbesc mulți deținători de autorizații să moară sau să renunțe, ca să ai și tu loc să lucrezi pe piața lor, nu-ți rămâne decât să-ți cumperi dreptul de la altul care a fost înstăpânit pe el în trecut.
Până la urmă, și tranzacțiile cu drepturi la muncă înfloresc firesc pe piața neagră, la fel cum se întâmplă mereu cu orice alte “bunuri” pentru care statul pune restricții sau crează “penurie”.
Din puzderia de orori pe care intervenția statului le aduce în viața oamenilor și în economie, restricționarea dreptului de a munci este printre cele mai nocive.
Să spui “Pe aici nu se mai trece!”, dacă deja am dat drept de muncă unui număr fix de oameni, nu este doar o ipocrizie a unor autorități și politicieni, care altfel se pretind preocupați de protecție socială și combaterea sărăciei. Este și un abuz împotriva libertăților fundamentale ale oamenilor, mai grav poate decât jefuirea rezultatelor muncii și proprietăților acestora, prin taxare discreționară, neacoperită de servicii publice nici măcar la un nivel cât de cât rezonabil. Cu taxe nesimțite și birocrație te mai descurci, îți spui resemnat că măcar ai din ce să le plătești. Dar când statul îți interzice să muncești, preferând să-ți plătească ajutor de șomaj, deși pentru serviciile tale e cerere în piață, iar această “favoare” nu ar costa nimic bugetul, ba dimpotrivă, i-ar mai aduce niște taxe, nu mai găsești nici soluții, nici explicații logice.
O situație în care e simplistă catalogarea, făcută de mulți: taximetriștii = “băieții răi” ai trecutului protecționist, ocrotiți de PSD, versus Uber = “băieții buni” ai progresului liberal susținuți de opoziție.
Limitarea administrativă a numărului de licențe, sursa abuzului și cauza principală a problemelor pieței, nu este contestată, de fapt, de niciuna dintre părți, nimeni nu o cere eliminată în totalitate.
Afectat acum prin imposibilitatea de a obține autorizații suplimentare pentru șoferii proprii, Uber cere autorităților doar “reglementare” pentru a-și putea continua activitatea fără amenințarea amenzilor.
Firmele de ridesharing sunt interesate, în esență, de mărirea plafoanelor pe care primăriile le stabilesc pentru autorizațiile de transport persoane, prevăzând și pentru ele o cotă separată. Este ceea ce s-a obținut în alte țări europene, unde, după ce au dobândit propria cotă de licențe, adică un loc la masa oligopolului, firmele de ridesharing au devenit la fel de protejate ca și taximetriștii tradiționali de concurența altor persoane sau firme care ar dori să muncească în viitor pe aceeași piață.
Ideea de a permite unui număr oricât de mare de oameni să practice taximetria, cu cerințe doar pentru calitatea mașinii, experiența și cazierul șoferului, pare o idee prea radicală și pentru partidele de opoziție din România, deși în rest exprimă opinii de susținere a pieței libere, a libertățilior individuale fundamentale.
Coerenți în a critica PSD pentru abuzul sancționării șoferilor Uber, oameni care nu fac altceva decât să acopere o nevoie a consumatorilor, plătind taxe pe venit ca oricine, politicienii opoziției rămân timizi în a susține eliminarea cauzei din legislație. Doar abuzul limitării dreptului la muncă pe piața taximetriei se repetă și în alte state europene, nu-i așa? Licențele se vând și la alții, chiar pe sute de mii de euro în orașe mari europene, fiind o investiție mai bună decât plasamentul la bursă pentru cei care au dobândit asemenea rarități! Iar politicieni care au încercat în trecut să deschidă piața s-au trezit cu străzi blocate de taximetriști, la fel ca în România.
Problema e una europeană, dar lipsește complet de pe agenda dezbaterilor europarlamentare. Politicieni care se autodeclară “liberali” vând peste tot, la fel ca și cei socialiști, promisiuni de creștere a incluziunii, de ocrotire intervenționistă a dreptului și condițiilor de muncă de către stat, dar sunt orbi, indiferenți sau temători să oprească cazuri flagrante de încălcare a libertății de a munci.
Explicațiile sunt probabil unele simple. Sensibilizați de patronii companiilor de taxi, poate nu doar cu amenințarea permanentă a blocării orașelor prin proteste ale taximetriștilor angajați, politicienii impun, cu puterea legii, închiderea pieței acestora pentru nou veniți.
Limitarea după criterii demografice a numărului celor care au dreptul să practice o anumită meserie sau anumite afaceri e o formă de protecționism de care nu se bucură decât câteva “caste”. Taximetria e una dintre ele, cu limita de 4 autorizații la 1.000 de locuitori în București. Notarii sunt alta, singura profesie “liberală” pentru care legea permite în România limitarea numerică, în fiecare an, a noilor veniți care au voie să o practice.
Paradoxal, justificarea fluturată pentru astfel de restricții ce limitează și dreptul la muncă, dar și concurența, este protecția consumatorului, care ar fi expus la riscul scăderii calității serviciilor dacă crește competiția. Pentru toate piețele regula este că mai multă concurență aduce servicii mai bune și mai ieftine pentru consumatori, numai pentru notari și taximetriști trebuie să credem că, dimpotrivă, mai mulți ofertanți ar face rău consumatorului și că simpla creștere a numărului de practicieni peste un prag stabilit arbitrar poate fi considerată “concurență neloială”.
Cât de avantajat e în realitate consumatorul de astfel de aranjamente se știe foarte bine. La taxi, e de notorietate disponibilitatea șoferilor care la ore de vârf fie nu există, fie e condiționată de prețuri “speciale”, fie ține de norocul de a merge fix în cartierul în care se retrag ei. La notari, pentru ca nici măcar puținii noi intrați pe piață să nu îndrăznească să iasă cu prețuri mai mici, care ar amenința veniturile celorlalți practicieni, colegiul profesiei aprobă în fiecare an și niveluri minimale ale onorariilor sub care nimeni nu are voie să coboare. O restricție pe care Consiliul Concurenței, altfel eficient în a amenda companii care fac înțelegeri de preț pe alte piețe, nu a reușit să o elimine în totalitate, în ciuda mai multor sesizări de încălcare a regulilor concurenței trimise parlamentarilor.
Inspirați de modelul confraților de protecționism cu gulere mai albe, taximetriștii au cerut și ei, în urmă cu ceva ani, impunerea de prețuri minimale, pentru ca nimeni să nu miște în front și să afecteze, Doamne ferește, consumatorul cu concurența neloială a unor tarife reduse. Li s-a explicat probabil cu frumușelul că nu te poți nesimți cu pretenții chiar ca notarii, că și între caste protejate unii sunt mai egali, și au renunțat. Și-au concentrat de atunci eforturile pe baricada luptei cu noii veniți în piață, amenințare pentru bunăstarea proprie.
La început, războiul s-a purtat cu numărul de licențe, reprezentanții confederației din domeniu (COTAR) considerând că și 4 la 1.000 de locuitori e prea mult, în alte țări fiind mai mic. Apoi, când cererea consumatorilor care nu găseau suficiente taxiuri a început să fie acoperită de firme înregistrate în Ilfov, cu costuri mai mici și cu patroni chiar mai influenți decât cei din Capitală, împotriva acestora s-au dezlănțuit furia, protestele și uneori chiar violențele colegilor de breaslă bucureșteni, care s-au trezit aproape dublați pe ușa din dos în plafonul de 10.000 de autorizații.
Tot consumatorul, nerecunoscător și indiferent la nevoia de protecționism a castei, în dorința lui ingrată de a găsi transport decent, le-a adus pe cap și belelele recente. De data aceasta cu ajutorul unor complici apăruți din zona tehnologiei.
Primul inamic au fost aplicațiile tip Clever, care au integrat ofertele mai multor firme tradiționale de taximetrie, permițând consumatorilor să evadeze din controlul (și încasările) dispeceratelor anumitor firme. Politicienii au sărit în ajutor cu proiecte de interzicere a aplicațiilor digitale dacă nu sunt dublate și de dispecerat tradițional. Proiecte abandonate însă, în cele din urmă, căci pentru susținerea lor nu ar fi putut fi scoși la proteste angajații firmelor de taxi, cărora aplicațiile le erau de ajutor, chiar dacă patronii lor pierdeau încasări în dispecerate.
Al doilea inamic, mult mai periculos, este în curs de anihilare zilele acestea. Extinzând concurența potențial la orice posesor de mașină care vrea să facă “Ia-mă, nene!” în mod organizat, Uber și Taxify au dat peste cap aranjamentul protecționist din piață. O situație pe care Guvernul PSD a rezolvat-o cum s-a priceput mai bine înainte de alegeri: cu toporul. Amendarea “de la prima abatere“ a șoferilor care transportă persoane, fără a avea una din cele 10.000 de autorizații eliberate în Capitală, scoate în fapt din piață majoritatea șoferilor firmelor de ridesharing, chiar dacă activitatea și aplicațiile acestora nu au fost în sine interzise.
O măsură dată de putere în disprețul consumatorilor care preferau astfel de servicii, sub pretextul protejării acestora. Și, mult mai trist, un impuls nou pentru adâncirea urii și a unui conflict creat artificial în societate, între două grupuri de oameni care, în esență, vor același lucru: să muncească.
