Sunt victima unei agresiuni. Fizice. La propriu. Poliția refuză să mă asculte. În cele din urmă mă ascultă, dar nu mă crede și îmi zice să îmi văd de treabă. Sau mă crede, dar nu face nimic. Aud zvonuri ba că polițiștii sunt mână în mână cu agresorii, ba că le e frică de ei. Sau pur și simplu le e lene. Sau nu au resurse. Cu chiu cu vai polițiștii fac niște cercetări. Un procuror deschide un dosar. La câteva luni mai adaugă în el câte un act. După 3 ani hotărăște să-l claseze din lipsă de probe. Sau face un rechizitoriu pe care instanța i-l returnează pentru "neregularități". După care liniște.
Sunt o comunitate rurală izolată. Stau pe zăcăminte spectaculoase de resurse minerale, din care n-am cum să mă îmbogățesc vreodată, căci aparțin prin Constituție statului. O corporație de care n-am auzit în viața mea vrea să le exploateze și are și licență de concesiune de la stat. Și are nevoie de terenurile locuitorilor mei pentru a se apuca de treabă. Pentru a le obține, nu se dă în lături de la amenințări, șantaj, agresiuni fățișe și falsuri în acte. Dar au toate avizele, certificatele și autorizațiile de la instituțiile abilitate, plus influență, plus un aparat de PR și comunicare care funcționează aproape fără greș. Plângerile penale se adună vraf în fișete și putrezesc acolo.
Sunt o organizație independentă de presă specializată în investigații anticorupție, iar ea este sora mea, ONG-ul de monitorizare a eticii și transparenței în administrația publică. De ani de zile luăm premii pentru anchete cu dezvăluiri și rapoarte spectaculoase, despre care ne imaginam că vor naște revoluții, dar nu se întâmplă de fapt nimic. Justiția nu face nimic. De fapt, mint, face: din când în când ne mai dă dreptate în câte un proces în care cei pe care îi luăm la țintă ne acuză pe nedrept de calomnie sau în care instituțiile statului ne hărțuiesc administrativ.
Nu știu exact ce se întâmplă și cine e de vină. Nu știu dacă procurorii sunt intimidați, lipsiți de resurse, aserviți politic și/sau corporatist cu sau fără voia lor, incompetenți sau ei înșiși corupți. Știu că m-am săturat să #rezist prin piețe împotriva "penalilor" și pentru "independența justiției". Știu că m-am săturat să-i aplaud pe procurorii care protestează pe treptele instanțelor. Știu că m-am săturat să aud că și următoarele alegeri vor fi cele mai importante de după Revoluție. Da, vreau să fac și să îmi fac dreptate singur, dar nu ca un vigilante, ci dimpotrivă, respectând legea și drepturile civile ale fiecăruia.
Oricine aș fi, legea îmi permite să fiu propriul meu procuror. Pentru că ce mi se întâmplă vizează interesul public și nu sunt doar prejudicii suferite de mine personal, care ar putea fi reparate printr-un proces civil sau de contencios administrativ, încep să fac chetă pe Internet, botezată cool crowdfunding, și din banii strânși din donații angajez 2 avocați și un detectiv particular. Anunț oficial Parchetul (sau instanța) că vreau să deschid o anchetă penală privată și îi prezint un document preliminar conținând indiciile și suspiciunile de la care pornesc. Șeful Parchetului sau al curții îmi dă ok-ul și sunt gata de luptă.
De acum acționez ca un procuror. Nu doar acționez: sunt procuror în sensul deplin al cuvântului, deși nu am studii de drept, n-am absolvit Institutul Național al Magistraturii și nici n-o să-mi dea cineva vreodată mandat de ascultat telefoane și aviz de acces la informații clasificate. Cu probele adunate, echipa plătită de mine va elabora un rechizitoriu pe care mi-l voi asuma, ce îmi va purta semnătura și care, după controlul de regularitate, va fi trimis în judecată. Instanța va decide. It’s a very, very, very long shot. Dar prin propriul meu efort aș putea obține condamnarea penală a celor vinovați. Dacă nu, știu că măcar am încercat, iar în cursul confruntării directe cu sistemul aș putea trage concluzii mai clare despre ce și de ce nu merge.
Pentru că orice politician își poate face publicitate întocmind plângere penală la procuratură altui politician fără să-l coste nimic. În timp ce eu, ca să-l citez pe Taleb, got skin in the game.
Da, legea îmi permite să fac toate astea. Însă nu cea din România. În România, cam ca peste tot, anchetele penale sunt monopol de stat și, cel mai probabil, așa vor rămâne. Constituția, legile justiției și mai ales tradiția juridică românească nu par să "încapă" conceptul de anchetă penală privată. Deși istoria literaturii, prin Baltagul, reține cazul parteneriatului informal "public-privat" dintre Anastase Balmez și Vitoria Lipan.
În schimb, Legea britanică a Anchetelor Penale din 1985, în vigoare (Prosecution of Offences Act) și care se aplică în Anglia și Țara Galilor, recunoaște, printr-un simplu articol cu 2 paragrafe, dreptul oricui, persoană fizică sau juridică, de a institui și derula o anchetă penală, dar și, totodată, prerogativa directorului Serviciului de Procuratură al Coroanei de a supraveghea și controla anchetele private și de a le prelua sau stopa în caz de abuz sau de represiune nedreaptă:
Pentru că întrebările logice atunci când auzi despre anchete penale private sunt: Nu cumva asta instituie un sistem segregat de justiție, compus dintr-un palier public, pentru cetățeni de rând, și unul privat, accesibil doar celor cu resurse? Nu cumva asta permite chiar celor ce posedă oricum bani și influență să-i hărțuiască pe cei lipsiți de ambele, eventual chiar pe victime, pe whistleblowers, pe protestatarii și pe activiștii nevinovați de orice fel și pe ziariști?
Tocmai de aceea, anchetele penale private nu doar că sunt supuse și ele controlului echivalentului britanic al procurorului general, care le poate prelua sau stopa oricând în caz de abuz. În plus, procurorilor privați le sunt refuzate cele mai multe dintre privilegiile operaționale ale celor publici. Este exclusă supravegherea comunicațiilor. Nu se pune problema de percheziții fizice sau informatice. Sprijinul potențial al Poliției este extrem de limitat spre inexistent. Inițiatorul unei anchete penale private trebue să demonstreze că aceasta slujește interesul public și că nu e doar un demers de reparare a unui prejudiciu privat, care poate fi derulat și printr-un proces civil convențional. Prevederi firești, într-un stat care pune pe primul loc prezumția de nevinovăție și respectarea drepturilor suspecților și învinuiților. În rest, o anchetă penală privată este supusă exact acelorași standarde, reguli și limitări ca și una publică.
Nota bene pentru ONG-uri: un studiu din 2016 realizat sub egida Open Society Foundations (da, organizația acelui George Soros) a ajuns la concluzia că anchetele penale private ar putea reprezenta un instrument util pentru diversele grupuri ale societății civile de a dezvălui și sancționa cazuri de corupție la nivel înalt, atât în sectorul public, cât și în cel privat.
"Dreptul unei persoane fizice sau juridice de a iniția și derula o anchetă penală privată continuă să fie de o importanță fundamentală în ceea ce privește asigurarea accesului la justiție și pentru pedepsirea celor care comit infracțiuni. Asta cu atât mai mult în vremuri de austeritate și în cazurile în care autoritățile "convenționale" se dovedesc a fi incapabile sau lipsite de voința de a acționa. Acest drept constituie o armă juridică puternică, care poate fi adesea mai rapidă sau mai eficientă decât alte remedii civile aflate la dispoziția părților vătămate sau a celor dispuși să inițieze acțiuni pe cont propriu", se afirmă în studiu.
Nu există statistici, dar organizația profesională a practicienilor dreptului specializați în derularea de anchete penale private la cererea persoanelor fizice și juridice interesate susțin "anecdotic" creșterea numărului de astfel de proceduri în ultimii ani și multe case de avocatură și-au înființat departamente de "procurori privați", existând în dezbatere publică și un cod etic voluntar al profesiei.
Evident, o parte a spectrului politic deplânge acest fenomen ca pe încă un episod al "retragerii" statului din furnizarea de servicii publice esențiale, pe fondul politicilor de austeritate, și chiar ca pe un început de "privatizare" a justiției. Pe de altă parte, pentru victimele infracțiunilor și pentru toți cei care se consideră părți vătămate contează prea puțin motivele exacte pentru care procuratura publică și Poliția nu anchetează sau anchetează prost plângerile lor și se folosesc de orice mijloc legal care le poate asigura accesul la justiție, chiar dacă plătesc taxe din care sunt finanțate și instituțiile care fac anchete penale publice.
Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals (RSPCA), cea mai veche organizație de protecția animalelor din lume, înființată în 1824, este probabil unul dintre principalii inițiatori de anchete penale private din UK și printre cei mai de succes. RSPCA acționează la sesizările de suspiciuni de rele tratamente față de animale primite de la cetățeni, pe baza cărora întocmește rechizitorii cu care se duce în instanță. În 2017, organizația a obținut condamnarea a aproape 700 de persoane, cele mai multe din sentințe constând în confiscarea de animale, interzicerea dreptului de a le deține și amenzi penale. Au fost însă și condamnări la închisoare, 180 cu suspendare și 42 cu executare. Rata de succes în instanță a rechizitoriilor private ale RSPCA a fost de peste 91%.
Dar unii poate consideră că exemplul e superficial, fiind vorba de demersul unor exaltați procesomani cărora li se donează prea mulți bani. Foarte bine. Protestatarii pentru "independența justiției" se vor bucura atunci să audă că parlamentarul conservator britanic Boris Johnson, fost primar al Londrei și unul dintre principalii artizani ai Brexit, face obiectul unei anchete penale private finanțate prin donații online în care este acuzat de ceea ce s-ar putea numi "abuz în serviciu" (misconduct in public office), pentru faptul că ar fi mințit publicul în campania pentru referendumul privind Brexit în legătură cu costurile reale ale calității de membru al UE a Marii Britanii, prin afirmația că UK plătește contribuții brute săptămânale de 350 milioane lire sterline la bugetul comun al Uniunii. O instanță londoneză este așteptată să se pronunțe luna aceasta asupra admisibilității rechizitoriului.
Nu este primul caz de acest tip care implică nume mari din elita politică. Fostul premier laburist Tony Blair a fost acuzat de agresiune militară și crime de război ca urmare a deciziei sale din 2003 de a implica Marea Britanie în invazia din Irak a coaliției internaționale conduse de SUA, care s-a soldat cu îndepărtarea de la putere și uciderea lui Saddam Hussein. Acuzațiile au fost formulate de o anchetă penală privată derulată de o echipă de juriști condusă de un notoriu avocat specializat în drepturile omului, în numele unui general irakian, și s-a bazat în primul rând pe concluziile unui raport oficial al autorităților britanice, potrivit cărora Blair a decis participarea UK la invazie prezentând drept certitudini informațiile privind deținerea de arme de distrugere în masă de către regimul de la Bagdad, care în cele din urmă s-au dovedit false. Înalta Curte a Marii Britanii a declarat însă acțiunea inadmisibilă, pe motiv că infracțiunea de "agresiune" militară nu există în legislația britanică, deși este prevăzută de legea penală internațională.
Investigația împotriva lui Tony Blair a fost condusă de avocatul Imran Khan, același care a coordonat probabil cea mai notorie anchetă penală privată a secolului trecut și prima pentru crimă din istoria juridică modernă a Marii Britanii. În 1993, bărbatul de culoare de 18 ani de origine jamaicană Stephen Lawrence a fost ucis prin înjunghiere într-o stație de autobuz de mai mulți tineri albi care mai fuseseră implicați în agresiuni rasiste. Poliția a arestat 4 suspecți, iar doi dintre au au fost puși sub acuzare, însă Serviciul de Procuratură al Coroanei a decis să claseze dosarul din lipsă de probe, deși existau mai mulți martori.
Familia Lawrence a declanșat ulterior o anchetă penală privată cu bani strânși din donații și a obținut în instanță mandate de arestare pentru 3 suspecți. Aceștia au fost însă achitați în 1996, motivul invocat de instanță fiind același: insuficiența probelor. Ancheta nu a rămas însă fără rezultat. Intensa mediatizare a cazului a dus la investigații oficiale privind corupția și rasismul instituționalizat din cadrul Poliției, care au dezvăluit inclusiv demersuri de protejare a suspecților. La asta s-au adăugat progresele științei forensice, în primul rând cele legate de probele bazate pe mostre de ADN. Cazul a fost redeschis, iar în 2012, doi dintre suspecți au fost găsiți vinovați de către instanță și condamnați la închisoare pe viață, cu un minimum de executare de 15 ani până la a căpăta dreptul de a cere eventual eliberarea condiționată.
Lucrurile nu s-au terminat aici. În 2014 au apărut dovezi potrivit cărora Poliția ținuse sub supraveghere prin filaj familia Lawrence în anii ’90 în cursul anchetei penale private a acesteia și infiltrase agenți sub acoperire în rândurile organizațiilor nonguvernamentale care o sprijineau, cu scopul de a descoperi informații potențial compromițătoare, care să le strice imaginea publică. Ministrul de Interne de atunci, actualul premier Theresa May, a ordonat o anchetă pe această temă, care a confirmat o bună parte din acuzații.
Tot în 2014, o anchetă penală privată a obținut condamnarea la 8 ani de închisoare cu executare a miliardarului de origine keniană Ketan Somaia pentru fraudarea cu aproape 20 milioane lire sterline a unui om de afaceri indian, căruia îi promisese că banii vor fi plasați în investiții cu randament mare, dar nu făcuse cu ei decât să-și finanțeze stilul luxos de viață.
În 1998 - 2000, o organizație a familiilor fanilor Liverpool FC care au căzut victime dezastrului din 1989 de pe stadionul Hillsborough, când 96 de persoane au murit în urma unei busculade la meciul cu Nottingham Forest, a derulat o anchetă penală privată în care l-a acuzat, fără succes, pe șeful dispozitivului de securitate al Poliției de la meciul respectiv de ucidere din culpă ca urmare a măsurilor dispuse de acesta. Ancheta a fost finanțată din donații, inclusiv din încasări de cel puțin 400.000 de lire sterline ale trupei Manic Street Preachers de la Hillsborough Justice Concert, desfășurat în 1997 pe Anfield Road pentru comemorarea tragediei.
Mai recent, anchete penale private finanțate prin crowdfunding au fost declanșate pentru acuzații de viol sau pentru uciderea din culpă a unui biciclist de către un conducător auto. De asemenea, companiile de asigurări demarează anchete penale private pentru a-i aduce în fața justiției pe cei care încearcă să le fraudeze.
Anchetele penale private sunt posibile și în Africa de Sud. Recent, gigantul petrolier BP a fost condamnat pentru infracțiuni la adresa mediului în urma unei astfel de proceduri. O alta a dus la o condamnare pentru crimă în 2015. În 1989, o anchetă penală privată inițiată de familiile a trei tineri protestatari anti-apartheid de culoare uciși de Poliție cu 4 ani înainte s-a finalizat cu un eșec în instanță. Crima a rămas în istorie sub denumirea de The Trojan Horse Massacre.
Detaliu important: în baza legislației din UK, inițiatorul unei anchete penale private are dreptul să-și recupereze costurile procedurii de la statul britanic cu singura condiție ca ancheta să se fi desfășurat regulamentar de la început până la sfârșit indiferent de rezultat, respectiv chiar dacă acuzații sunt achitați de instanță. Așa că românii iubitori de justiție independentă ar face bine să se gândească dacă nu cumva, dacă legislația ar fi alta, ar face mai bine să doneze bani pentru anchete penale private decât unor pretinși "jurnaliști-activiști" care fac show "anticorupție" pe YouTube.
