Dreptul de proprietate a ajuns cel mai fluid principiu. E bun de scos la înaintare, de declamat și apărat când e al tău și îți cade bine, dar ușor de călcat în picioare și ridiculizat ca desuet când, al altora fiind, îți încurcă socotelile și planurile proprii de progres. O haină veche pe care, în funcție de ocazie, o afișezi bățos sau o ascunzi jenat. Un moft.
Sfințenia dreptului de proprietate n-a mai fost de multă vreme mărturisită cu atâta cucernicie cum o fac bancherii de câteva luni. Momentul revelației a coincis cu adoptarea legii dării în plată în Parlament, un păcat împotriva dreptului, strigător până la cerurile instituțiilor financiare internaționale și ale Președinției, singura care l-a și putut întoarce, temporar, din drum.
Președinți de bănci, oficiali ai BNR și ai Băncii Centrale Europene repetă de atunci, peste tot unde pot trimite o scrisoare, oriunde găsesc un microfon de televiziune sau o pagină de ziar: Dreptul de proprietate trebuie respectat! Datoriile trebuie plătite! Banca a dat cu împrumut bani, proprietatea ei, deci bani trebuie să poată primi înapoi, nu casa, proprietate a debitorului, pe care a primit-o doar ca garanție! Obligațiile în bani se sting în bani și doar după achitarea întregii valori împrumutate, dacă părțile nu convin, de comun acord în contract, că se poate și altfel! Legea modifică, retroactiv, condiții din contracte deja încheiate! Imaginați-vă că astfel de derogări de la dreptul civil s-ar aplica pentru toate obligațiile, nu doar pentru creditele ipotecare acordate de bănci persoanelor fizice, și o să înțelegeți grozăvia legii dării în plată!
Argumente corecte. La fel ca și importanța dreptului de proprietate, invocată acum de bancheri.
Sub stupoarea că au ajuns în postura unei Casandre condamnate să strige adevăruri juridice fără a fi crezută, șefii băncilor se cred victime. Spunem lucruri de bun-simț, de ce avem parte de reacții de respingere atât de vehemente, de ce nu suntem crezuți măcar de publicul neutru? Le este greu să înțeleagă că lipsite de credibilitate nu sunt principiile și argumentele juridice invocate, ci vocile care le declamă acum, după ce, cu alte ocazii în trecut, considerau binevenite alte legi care încălcau flagrant dreptul de proprietate al oamenilor, dar ajutau afacerile bancare.
Anul trecut, când statul a interzis prin lege, în premieră, tranzacțiile în numerar peste un anumit plafon între persoane fizice, din piața bancară s-a ridicat un cor de elogii: o lege binevenită, aducătoare de progres prin bancarizare cu forța în țara neciopliților iubitori de cash!
CITEȘTE ȘI Să nu ucizi o pasăre răpitoare Dacă-i spuneai atunci unui bancher că frumoasele aspirații de progres nu pot justifica o călcare în picioare a libertății contractuale, a preferințelor de plată și a proprietății private, te făcea taliban al dreptului de proprietate sau, în cel mai politicos caz, se făcea că nu înțelege. Mai importante sunt modernizarea obiceiurilor de plată, prevenirea evaziunii (prin prezumția de vinovăție) și dezvoltarea financiară, spuneau atunci bancherii, cam pe același ton cu care, acum, politicienii ce susțin darea în plată afirmă că mai importantă decât dreptul de proprietate al băncilor și decât respectarea contractelor este protejarea oamenilor sărmani care au luat credite ipotecare.
Atunci, am aflat de la bănci și de la Finanțe că dreptul de proprietate e un moft, că nu face doi bani când vizionari ai progresului financiar își pun în cap să scoată nația din epoca de piatră a plăților cash. Dacă același bancher vine acum și deplânge încălcarea sfântului drept de proprietate ar putea să-l lase foarte bine pe Ion Iliescu să vorbească în locul său, că percepția de coerență și onestitate nu va fi cu nimic știrbită.
Singurul bancher care a exprimat ceva scepticism față de ideea limitării plăților în numerar (în conferință, la o întrebare punctuală, fără a trimite însă obiecții, puncte de vedere oficiale inițiatorilor actului normativ) a fost guvernatorul Mugur Isărescu. Șeful băncii centrale a amintit că “drumul spre iad e pavat adesea cu intenții bune”, dar aspectele contestate au fost doar unele de oportunitate (“procedurile de vânzare a terenurilor sunt și așa complicate, cu multă birocrație”) sau de dificultate a implementării (“cum reușim să aducem la bancă un biet bătran cu 2.000 de metri pătrați, să-i facem cont, să parcurgă toate procedurile de cunoaștere a clientului?").
Niciun cuvânt, însă, despre încălcarea dreptului de proprietate și a libertății contractuale. Niciun semn de întrebare față de dreptul statului de a interzice unui cetățean să plătească cash când cumpără o casă sau o mașină, trasformându-l cu forța în client bancar și obligându-l, astfel, să suporte comisioane ce pot ajunge la sute de euro în cazul transferului interbancar de valută pentru achiziția unei case.
Legea a trecut ușor, în aplauzele bancherilor, ale emitenților de carduri și ale Ministerului de Finanțe, sub stindardul luptei cu evaziunea fiscală, ridicat ipocrit de cei care știau că, oricum, pentru tranzacții imobiliare impozitele se aplică la valori minime prestabilite în grilele notarilor, indiferent de valorile declarate de părți.
Între timp, numerarul în circulație a continuat să crească, guvernatorul Isărescu constatând, în ianuarie anul acesta, că românii preferă să facă tot plăți cash, iar în ziua de leafă până și angajații BNR se încolonează în fața bancomatelor pentru a retrage numerar. Lupta pentru progres cu mentalitatea primitivă a românului a eșuat, așadar, însă niște comisioane suplimentare tot au intrat în sistemul bancar.
Cine seamnănă vânt culege furtună
Raportarea bancherilor cu dublă măsură la dreptul de proprietate, dar și la alte principii economice sănătoase, are o istorie mai lungă, nu doar în România. Salvarea băncilor prin bail-in, confiscând banii proprietate a deponenților, a fost considerată oportună, o măsură bună pentru stabilitatea financiară.
Ajutorul de stat, subvențiile plătite din banii contribuabililor sunt considerate “nocive”, în principiu, de orice analist bancar dacă merg să acopere pierderi și să susțină sectoare necompetitive. Când sunt destinate, însă, acoperirii pierderilor bancare sau programelor cu garanții de stat pentru credite, au bineînțeles, efecte benefice pentru progresul economiei, nu mai crează distorsiuni în piață, nici hazard moral.
Prețul raportării cu dublă măsură la principii este nu doar pierderea credibilității, ci și deschiderea unei cutii a Pandorei care poate ajunge să te afecteze și pe tine altădată. Măcar aceasta să fie lecția învățată de bancheri din tensiunile recente pe tema legii dării în plată.
Mariajul cu politicienii poate fi avantajos când ambii soți se pun armonios de acord să-i spolieze pe alții, dar înainte de a juca într-o astfel de relație trebuie să-ți asumi că partenerul mai are și alți clienți – prieteni cu investiții imobiliare proaste, electorat împovărat de rate, etc - pe care, la un moment-dat, va dori să-i mulțumească pe seama ta.
