Pe mine nu m-au mulțumit niciodată explicațiile simple, deși, de regulă, adevărul e simplu. Cred, însă, că, din toate explicațiile posibile, cea mai aproape de adevăr e și cea mai simplă. Nu mă contrazic. Ar fi trebuit să spun că nu mă mulțumesc explicațiile „simpliste”, ieșite din manualele de ideologie și propagandă primitive, pentru că simplitatea, dragii mei, e foarte complicată și, poate, de asta e atât de urâtă de constructorii de palate cu turnulețe ale gândirii.
Când discutăm despre România, aproape toți cădem de acord că nu e bine. Acest „bine” are valori diferite pentru fiecare în parte, în funcție de orizontul lui de așteptare. Unii vor bani mulți, alții vor moartea vecinului și a caprei sale, câțiva vor onoruri și putere. Dar cei mai mulți vor să fie nițel siguri de ziua de mâine. Cum, necum, nimeni nu e mulțumit. Și e explicabil.
Dacă am fi trăit în deșert, ca tuaregii, am fi zis, ajunși la vreo oază, că l-am apucat pe Allah de picior. Din nefericire, trăim în Europa și bau-baul foametei etiopiene sau bangladeșiene, cu care ne speriau părinții (bunicii?) noștri, nu mai e demult un argument. Când te chiombești la Europa, nu poți să nu constați că am pierdut trenul de prea multe ori.
Pe scurt, fără să trag cu ochiul la alții, pot spune că România e mai bine ca în urmă cu zece, douăzeci sau treizeci de ani, dar nici pe departe acolo unde ar fi putut să fie, adică între primele zece. Obiectiv, statistic, financiar și pe resurse vorbind, PIB-ul ar fi trebuit să fie dublu, și toată țara, străbătură de autostrăzi. Școlile, cu un procent de absolvenți de peste 90%, iar speranța de viață, cu 5 ani mai mare. Însă nu am venit aici să mă plâng.
Am învățat, în a doua mea viață, jumătatea de la sfârșit, că între a vrea și a putea, ah, dragă Steffi Graf, e o distanță reală. Că asta vedeam și speram în 1990: „Dacă vrei, poți”, spunea minunata și timida jucătoare de tenis.
Însă ceea ce vreau să comentez aici nu privește economia, ci, vai, felul în care oamenii se raportează la realitățile zilnice, deciziile pe care le iau, greșelile în care persistă, dacă persistă. Alea, alea.
Prima concluzie blamabilă: poporul „prost” ne-a adus aici. Dacă ar fi votat cum îi spuneam „noi”, era raiul pe pământ. Nu râdeți, aici stă prima greșeală gravă. Cei care ne-au „adus aici” nu sînt alegătorii. Ba chiar îndrăznesc să zic că oamenii deștepți. Da, oamenii deștepți. Sau șmecheri. Cum așa? – o să mă-ntrebați.
Iată cum. Poporul, prostimea, pulimea – cum i se mai zice – se uită la televizor, apoi în buzunar și, la sfârșit, în vitrine. Oricât i-am blama, oamenii simpli își fac socoteli foarte precise. Altfel nu ar izbuti să supraviețuiască. Însă, la televizor, tocmai oamenii "deștepți", cu carte, influensării, intelectualii, profesioniștii sunt cei care dezinformează și manipulează. Ei se străduiesc din răsputeri să prezinte negrul drept alb și viceversa. Sau trântesc o jumătate de adevăr pe care o învelesc într-o splendidă glazură mincinoasă.
De ce? Oamenii „deștepți”, ăsta chiar nu e un secret, își fac iluzii, visează, au idealuri, își folosesc toată știința și influența pentru a coafa realitatea conform viziunilor, elimină contradicțiile și se fac frate cu dracul pentru a trece puntea (fără să îl bănuiască pe necuratul că le-a furat deja sufletul și bunul renume). Astfel, înclină balanța în favoarea… în favoarea cui? De regulă, tot a unei iluzii. E o iluzie personală, un interes personal, care poartă fesul. Nu spun că nu sunt oameni cinstiți printre ei. Doar că nu e suficient să fii cinstit, e musai să poți privi, cu faruri de ceață, prin vălătucii de fum ai propagandei. Altfel, ești un idiot util, doldora de carte.
Care e, așadar, diferența dintre deștepți și „proști”? Aceeași ca aceea dintre sătul și flămând. Până nu ți-e concret foame, nu poți înțelege foamea. E un artefact, o toană, o neputință, o prostie, o lene. Dacă toată societatea ar uita de foame măcar un an, doi, zece, societatea s-ar regla singură. Ce frumos, ce clar, ce limpede sună, nu-i așa? Nu, e doar simplist. Numai când ești sătul poți suporta foamea vreme îndelungată, pentru că, pentru tine, ghiorăitul mațelor e abstract.
Dar să trecem în bărcuța cealaltă. Ce vede pulimea, zi de zi? Nivelul de trai. Prin urmare, toate calculele, toate planurile, toate eforturile ei merg într-o singură direcție. Aia concretă, a supraviețuirii, a zilei de mâine. Acum, spuneți-mi și mie, cine e mai naiv? Cei care își apără nivelul de trai sau cel care face promisiuni iluzorii? De aici decurge cealaltă marotă, care a prins ca un magnet. Cea cu "sărăkanii își vând votul pe o căldare sau pe o sticlă cu ulei". Așa-i că și dvs. crede(a)ți asta? Eu nu o mai cred.
De ce? Pentru că, tot din experiență, m-am prins că promisiunile partidelor și ale candidaților nu se respectă. Analizele economice, cu laptopul și tabla în față nu au suport. Nu fac nici cât o ceapă degerată. Cum ajung sus, cum, vorba unei celebre senatoare, "ciocu' mic, acum noi sîntem la putere". Sau: „asta am promis în campania electorală”. Lucru pe care locuitorii cei mai săraci sau cei mai strâmtorați l-au înțeles imediat. Iar înțelegerea asta a venit din experiență. Poporul a schimbat partidele și guvernările, de-a lungul celor 32 de ani scurși, ca pe ciorapi sau ca pe chiloți. Candidatul vine, împarte poze și zâmbre și pleacă.
Așa că, mult mai deștept decît orășenii cu idei care cred în cuvinte unsuroase, omul simplu își zice: „Măi, noi cu ce ne alegem după ce pleacă gargaragiii ăștia? Tot cu vechea bășină? Ia să ne alegem și noi cu ceva.” Așa că „proștii” iau sticla de ulei sau căldarea, iar deștepții, o …lă.
Acu', vă rog să nu-mi spuneți că a există un partid care s-a ținut de cuvânt, că mă faceți să scotocesc, să văd care-i partiduțu’ de v-a furat inima… „Deștepții” o țin gaia mațu’ cu Votați A, B, C, X, jos ciuma roșie. Însă, cinstit să fiu, azi nu mai aud nici pâs. Partidele tocmai au descoperit jucăria perfectă: „Dar, decât să ne certăm, mai bine un cântec vesel să cântăm”. Acum, cînd tragem linie, cu mare surprindere și amărăciune vă spun: ciuma roșie a bătut la puncte idolii „deștepților”. Iar deștepții ar face bine să-și plece nasurile în jos și, cum spunea unul dintre ei, poate cel mai titrat, să tacă o vreme.
Destul rău au făcut. Poate așa se explică de ce lumea nu mai iese la proteste, acum, când e cu adevărat nevoie de ele. Nu PSD a câștigat, ci ceilalți au înfrânt. De ce? Nu mă întrebați, că nu știu.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole.
