Există două categorii de oameni – spune celebrul Murphy - prima e cea care îi împarte pe oameni în categorii, a doua nu.
Ei bine, eu am sa îndrăznesc totuși să vă destăinui categoriile mele. În primul rând, sunt oamenii extrem de norocoși: au avut o pasiune de mici și și-au transformat această pasiune în meserie. Sunt, așadar, fericiți tot timpul. Nu au neapărată nevoie de vacanțe, nici de timp liber, se scoală cu noaptea în cap și lucrează 12 ore pe zi fără să-și dea seama. Toate acestea pentru că pasiunea îi face să focalizeze totul pe ea, să simtă că fac ceva util ce vine din propria lor motivație. Daca sunteți în această prima categorie, nu mai citiți mai departe. Aveți tot ce vă trebuie!
A II-a categorie e dedicată celor care și-au găsit o pasiune mai târziu. După ce au terminat o facultate, după ce au lucrat câțiva ani, hazardul, sub diferitele sale forme, i-a determinat să-și descopere pasiunea. Uneori această pasiune nu are nimic de a face cu pregătirea anterioară. E ca și cum câștigi la loto. Pur și simplu descoperi că-ți place ce faci și că viața ta începe să aibă un sens.
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
20 noiembrie - Eveniment News.ro Orașul meu
28 noiembrie - Profit Financial.forum
A III-a categorie e formată din cei care nu au o pasiune pentru meseria lor (chiar dacă o fac bine) și se duc la serviciu pentru salariu. E un rău necesar, dar suportabil. Mulți din generația baby boom au trăit o parte din viața lor sub comunism când deviza era „noi ne facem că muncim, voi vă faceți că plătiți”. Aceasta nu înseamnă că nu au fost mulți oameni care și-au practicat meseriile cu pasiune și sub vechiul regim. Noi însă vorbim aici despre cei care munceau din obligație. Însă și în această categorie trebuie să ai noroc. Acești oameni veneau acasă în jur de ora 16 și viața începea atunci: familie, prieteni, filme, distracții, o jumătate de zi numai pentru ei. Un timp liber trăit cu pasiune, însă opt ore pe zi de stres și plictiseală. Sper ca azi să nu vă recunoașteți în această categorie.
Ultima categorie este compusă din cei care nu au nicio pasiune pentru munca lor și nici când vin acasă nu sunt fericiți. Nu au viață socială, nu au găsit ceva care să-i motiveze în timpul liber și trec prin viață, poate, fără rost. Aceștia sunt „sclavi”. Ei stau pe margine și înjură pe Facebook. Evident, ei nu au nici vină, ci vinovați sunt ceilalți. Ei nu pot face nimic, deoarece viața lor e decisă la Moscova, la Bruxelles, la Washington, la București sau de către soacra.
Deci cum putem evita măcar să nu cădem în cea din urmă categorie?
Acum intrăm în domeniul pasiunii, al vocației, al profesionalismului și, în final, a educației. Educația începe încă din primele zile de viață, în familie, mai apoi la școală și în societate. Este atât de evident, încât săraca – educația – iese mereu în toate sondajele pe ultimul loc. Uneori intervenția scolii e târzie pentru imprimarea unei traiectorii de succes a unui tânăr. Succesul însă e interpretabil.
Pentru unii părinți, copilul e un fel de trofeu: „al meu (sau a mea) a intrat la Harvard”, „al meu are numai nouă și zece”, „al meu e campion la tenis”, „a mea e olimpică la literatură”. Stresul părintelui român, căruia îi pasă de copil, e teribil. El trebuie să știe clar ce i se cere copilului a doua zi la scoală, deoarece trebuie să se asigure că va putea să-și ajute copilul să-și pregătească temele și să vină cu o notă bună a doua zi. Chiar și neologismul de „aparținător” spune totul: „copilul îmi aparține”. Și vai ce catastrofă, dacă tânărul îndrăznește să vină acasă și să spună „mama, eu vreau sa mă fac bucătar”.
„Bu-că-tar?? Cum, când vezi că tata e deputat cu doctorat (obligatoriu), iar eu am ieșit prima de la universitate, tu vrei sa fii bucătar??” Și dacă, cumva, l-am asculta pe copil (dar pe cine interesează acest lucru? Ce știe copilul? El trebuie să asculte, nu părinții!!), poate că acesta ar spune „dar mama, eu vreau să fiu fericit în viață, vreau să fac ce-mi place mie, nu ție”. Aha, fericit, eh, un detaliu mai puțin important, nu-i așa?
Ce se compară cu prestigiul aparținătorului?
Bun, și deci cum putem noi ca părinți să-i ajutăm pe copiii noștri să fie fericiți, să-și descopere o pasiune, o vocație? Mulți sunt convinși că fetele nu au niciun simț tehnic și - cu siguranță - când vor fi mari, vor distruge mașina în poarta garajului. De ce? Pentru că, atunci când au fost mici, tata nu a luat fetița lângă el atunci când repara ceva prin casă, pentru că treaba fetiței era sa vadă ce face mama în bucătărie.
De fapt, ne pre-determinăm copiii fără să ne dăm seama. Puterea exemplului, transparență totală, ascultarea și înțelegerea propriului copil sunt poate cele mai importante cadouri pe care i le putem face. Și tot de la o vârstă fragedă se cristalizează vocațiile. Învățământul dual, despre care foarte multă lume vorbește azi și puțină știe ce presupune mai exact, nu începe nici la 16 ani și nici la 20 de ani.
Începe încă de mic. Fără ca părinții și școala (unde sunt atelierele – în scoală azi?) să insufle plăcerea unui lucru făcut cu propriile mâini, satisfacția faptului de a fi capabil să fabrici sau să repari ceva sau și mai mult, să ajuți pe cineva, să-ți servești aproapele nu poate fi egalată de oricâți de zece vei avea. „
Cea mai bună practică e o bună teorie” spunea savantul, dar și reciproca e adevărată.
Și tocmai îmbinarea armonioasă a teoriei cu practica reprezintă rețeta ce stă la baza învățământului dual și profesional fără de care vom găsi mai greu un bun instalator, decât un bun inginer.
Prof. Dr Ing. Ray F. IUNIUS este Director de dezvoltare și profesor la Ecole hôtelière de Lausanne și Universitatea din Lausanne (HEC). Ray are un doctorat în științe tehnice de la Universitatea Transilvania din Brașov, un master și un doctorat în Management de la Universitatea din Lausanne. Este autorul unor cărți și a numeroase articole în domeniul managementului serviciilor
