La stat nu mai lucrează 1,398 milioane de persoane ca în decembrie 2008, ci 1,185 milioane. Ba, chiar s-au văzut și mai puțini bugetari în sistem în ianuarie 2015: 1,180 milioane. Iar dacă ținem cont că numărul total al salariaților s-a redus de la 4,835 milioane, în septembrie 2008, la 4,57 în prezent, se vede că din sectorul privat și de la stat au fost dați afară 300.000 de lucrători.
Sectorul de stat face eforturi de restructurare vizibile, însă totalul angajaților a scăzut până la 4,095 milioane în ianuarie 2011, ceea ce însemnă că a fost “sacrificat” un număr mai mult decât dublu de locuri de muncă la privat în timpul crizei.
Apoi s-au creat peste 400.000 de joburi, dar asta arată tocmai că sectorul privat se restructurează mult mai rapid decât cel de stat. Și dacă mai punem la socoteală că la începutul anilor 2000, statul avea 700.000 de angajați, în contextul unui număr total de salariați similar celui actual, se poate spune că sectorul de stat e în continuare supradimensionat.
Iar asta nu-i tot, în companiile private lucrează un soi de bugetari, pe care însă acestea nu-și propun să-i concedieze, dimpotrivă, le majorează lefurile. De ce? Pentru că firmele îi considera importanți pe cei ce le mijlocesc relația cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, juriști.
Deci, persoanele care le permit firmelor să răzbată printr-un mediu de afaceri ostil ocupă o poziție privilegiată. Oare cum e mai eficient: să simplifici mediul ori să adaugi un număr apreciabil de funcționari privați la 1,2 milioane de bugetari?!
Un cititor mi-a scris la un moment dat că în Marea Britanie completarea formularului de taxe e la fel de simplă precum înregistrarea pe facebook. Nu se pune problema să mergi la vreun ghișeu. În Statele Unite contabilitatea pentru IMM se reduce la un simplu Excel. Poți cere ajutorul unui consultant fiscal doar în măsura în care vrei să fii sigur că n-ai greșit adunările. La noi, nici măcar POS nu există la ghișeele ANAF și trebuie să-ți plătești impozitele cu sacoșa de bani în locul cardului.
Și soluția pentru România, am mai zis-o, e impozitul forfetar. Adică, de ce să impună statul ca reducerile de preț să aibă loc doar în anumite perioade din an ca nu cumva să încaseze mai puțin din taxe dacă se ieftinesc mărfurile? La Istanbul se achită o taxă, după care vânzătorii se pot târgui cum doresc cu clienții în magazin. Apoi, dacă firmele plătesc taxa forfetară ce nevoie mai au să depună bilanț? De ce trebuie să se cheme SRL? Și de ce e obligatoriu să aibă contabil? O spălătorie auto n-are treabă cu provizioane sau amortismente. Contabilii au devenit importanți fiindcă i-a fost frică statului să nu fie furat, motiv pentru care a făcut “prohibită” flexibilitatea prețului și a complicat cadrul fiscal.
După cum se vede, modelul german de fiscalitate nu se potrivește deloc României, ci mai degrabă cel turcesc, care e mult mai liberal decât “liberala” Uniune Europeană. E natural ca un stat să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e părtaș la business, ci o taxă fixă de funcționare. Apoi, după ce agentul economic o achită, face ce vrea el. Se târguiește ”ca la piață” în propriul magazin.
Ionuț Bălan este analist finaciar și autor al blogului http://www.bloguluibalan.ro
