Poate cunoașteți și dvs. sentimentul de triumf când, într-o dispută, într-o discuție, se dovedește că ai avut dreptate. Doar că, uneori, sentimentul ăsta e înlocuit de unul de tristețe sau de revoltă. Pentru că mie, unuia, nu prea îmi place să am dreptate. Sunt lipsit de acest orgoliu și nu pentru că nu aș fi orgolios, ci pentru că, uneori, a avea dreptate e mai rău decât a greși. Ceea ce s-a descoperit în țară în ultima vreme, în chestiunea căminelor sau a azilurilor de bătrâni, mi-a întărit convingerea că printre noi există neoameni ieșiți parcă din aceeași mamă și educați de același tată. O frăție a răului care, vai, te face să te gândești la comploturi și conspirații, dar care se dovedește a fi, până la urmă, nenorocita natură umană, partea ei cea mai întunecată.
De data asta, m-am gândit să iau la refec o întâmplare recentă, un fapt oarecum minor, dar care a inflamat netul, și anume… (să nu râdeți!) titanica încleștare dintre Recorder și Godină. Nu pufniți în râs, că nu e de râs. Voi încerca să demonstrez, pornind de aici, cum oameni inteligenți, sensibili, „normali” aș zice, se înstrăinează tot mai mult și de căutarea adevărului (logică, deducții, fapte etc.), și de umanitate.
Faptele, pe scurt. Un ins scuipă o femeie în parcare, în disputa pentru un loc. Femeia e soția unui potentat local care apelează la pilele din Poliție să afle cine i-a jignit soția. Omul primește în 10 minute datele complete ale insului, care, culmea, lucrează la poliție. În scurt timp, plângerea e retrasă și se face liniște, ca de obicei, în România. Ei bine, de aici a luat foc internetul, pentru că fiecare, nu-i așa, aflat în fața ecranului și nu în fața unei persoane în carne și oase, se simte liber și obligat să aibă o părere. Disclaimăr: omul e un animal social. Pentru a stabili o comunicare eficientă și corectă, are nevoie să vadă, să audă, să miroasă și să pipăie obiectele. Echilibrul dintre simțuri e esențial pentru noi, oamenii. Dezechilibrul naște monștri. Spovedania se transformă, deseori, în delir.
Hai să stăm strâmb și să judecăm drept. Dacă, să zicem, ești lovit de o mașină al cărei număr apuci să-l notezi, dacă îți fură portofelul cineva cu o îmbrăcăminte sau cu o figură pe care poți s-o descrii, dacă, mai mult, bănuiești că vecinul ți-a furat slănina din pod, aceste simple amănunte acuzatoare sunt suficiente pentru Poliție să înceapă o anchetă și să identifice suspectul. Din acest punct de vedere, nu e nimic de discutat. Un amic din Marea Britanie îmi spune că, dacă el reclamă un polițist (și indică locul și ora), în zece minute este pus în fața fotografiei suspectului, cu date de identificare cu tot. E drept, și cu traseul individului, defalcat pe ore, astfel încât reclamația ta are doar două șanse. Să fie adevărată sau să fie mincinoasă. Nu știu ce se alege de reclamant dacă minte, însă nu ne interesează.
Procedeul confruntării suspecților cu victima e bine-cunoscut din filmele americane. Și e firesc, orice anchetă începe de la ceva, probe, mărturii, documente, interceptări. Faptul că victima a avut un soț cu influență în Poliție ridică un semn de întrebare, dar nu în direcția bănuită. Întrebarea sună așa: „e nevoie să ai pile în Poliție, e musai să fii interlop, ca să se declanșeze o anchetă?” și nu „de ce s-au furnizat datele victimei?”
Ce e, însă, anormal? Că ceva tot e. Din ce am înțeles, Poliția s-a grăbit să ofere reclamantului fișa completă a învinuitului-suspect. Și ce lapte a supt de la mama. Când normal era doar să se obțină numele și, eventual, funcția, mai ales că acesta era salariat al MI, pentru ca părțile să se confrunte. Iar al doilea lucru anormal e că a trebuit să intervină o relație de strânsă prietenie între reclamant și șefii Poliției.
Asta îmi aduce aminte de încercările disperate ale unor păgubiți de a obține de la autorități o minimă reacție, în urma unor evenimente mult mai grave. Ca să nu mai vorbesc despre demersul unei anumite jurnaliste de a stopa imixtiunea Poliției, cu toată șefimea, într-un caz grav și, era oare nevoie să adaug?, fără sorți de izbândă pentru jurnalistă? Ce vreau să spun? Că legea e aceeași pentru toți, că GDPR-ul nu se aplică în cazuri infracționale, iar autoritățile nu sunt autorități numai pentru prieteni.
Însă ce a urmat în peisajul civil nu are nicio legătură cu cazul. Lupta dintre Godină și Recorder (un soi de Batrachomyomachie) a fost transformată într-o comedie a injuriilor și a atacurilor la persoană. Nu contează ce a susținut fiecare. Dar fiecare s-a simțit dator să scoată din lada de gunoi tot ce știa despre adversar. Părerile, opiniile, datele, informațiile nu contează. Despre Godină am aflat că e un incult ticălos, arogant, agramat etc. Despre Recorder am aflat că e sucursală KGB, finanțată de dujmanii neamului, implicată în acoperirea presupusului agresor, care e de fapt o victimă. Dar nu am aflat de la nimeni care e situația cu relația dintre victimă și agresor. Dacă Poliția e obligată prin statutul instituțional, să servească toți cetățenii, indiferent de situația financiară sau socială. Mai ales, în România, unde agresorii au din start o lungime de bazin în față. Și uneori drepturi mai multe. Și posibilități multiple de a-și teroriza ori descuraja victimele. E oare dreptatea de o singură parte? Adică: dacă victima era săracă și descoperea totuși identitatea agresorului prin vicleșug, era bine?
Oricum, ceea ce s-a întâmplat dezvăluie mai clar și mai simplu ce s-a întâmplat după doi ani de pandemie și de izolare. Oamenii au luat-o razna ori plutesc în bule mici, în care tot ce zboară se mănâncă iar cine nu e cu noi e împotriva noastră. Cum spuneam la început, omul e un animal social. Însingurarea modifică ceva iremediabil în creier. Pe vremuri, singuraticii de acest soi scriau mesaje (știți ce fel de mesaje) pe pereții WC-urilor publice. Constat că locșoarele alea au ieșit la lumina virtuală. Părerea generală e că „adevărul” nu mai e suficient. Argumentul, logica, analiza ar trebui înlocuite ori injectate cu botox sau silicon.
Dau, mai jos, una dintre părerile lui Karel Čapek, care explică cu haz cum să eviți o dispută corectă și cum să îți nimicești orice adversari: «„Despicere”. Constă în faptul că acela care polemizează trebuie să se înfățișeze ca fiind superior din punct de vedere intelectual adversarului său, ori, ceea ce este același lucru, trebuie să se dea la iveală faptul că adversarul este un tip mărginit, un prostănac, un scrib, un flecar, un butoi gol, un zero, un epigon, un pungaș, un prost crescut, un terchea-berchea, o pleavă, un avorton și, în general, un subiect cu care nu merită să stai de vorbă.
Această ipoteză apriorică îi va permite apoi celui care polemizează să ia tonul polemic satisfăcut, didactic și sigur de sine care, inevitabil, se cuvine în astfel de situații. A polemiza cu cineva, a dezaproba pe cineva, a fi în dezacord cu cineva, păstrându-i, totuși, un anumit respect nu ține de obiceiurile naționale.»
Ah, uitasem să menționez. Părțile implicate au căzut la pace. În urma lor, rămâne câmpul polemic doldora de cadavre de lux.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
