Cel mai greu, în cazul unei tragedii sau al unui dezastru, e să-ți păstrezi luciditatea, sângele rece. Când lumea se revoltă, strigă și învinovățește, calmul pare o impietate, o lipsă de empatie. În lumea asta, a fi calm și imparțial pare aproape imposibil chiar și în câmpul tactic al justiției. Am văzut atâtea decizii luate sub imperiul mâniei sau în urma presiunii populare ori particulare, că mi s-a acrit. Cazul căminelor (lagărelor) pentru bătrâni e unul de școală. Așa cum a fost și cazul Colectiv. Sau decesele din perioada Covidului, dar ăla-i și un caz-școală pentru altă deviere a societății.
S-o luăm cu începutul. Începutul a avut neapărat un sens și un chichirez la cei care văd în noianul de oportunități oferit, firesc, de orice democrație, un mijloc infailibil de a se îmbogăți. Cu nimic diferit de alba-neagra. Sau de escrocii care umblau acum 30 de ani cu tinichele pe care le ofereau vârstnicilor naivi la preț de aur.
În general, victima ideală e una naivă, neputincioasă ori în suferință. Ah, nu am să insist, dar boala (și mai ales una fatală) e o sursă sigură de îmbogățire. Poate vă aduceți aminte de orfelinatele comuniste, descoperite cu oroare și scârbă, după ’90. Mecanismul era același. Angajații furau tot și de-ar fi fost posibil, i-ar fi jupuit pe copiii ăia nefericiți, să-și facă fotolii, somiere și abajururi de piele. Trebuie, însă, să ai stomac și hotărîre. Sau să nu ai nici un strop de omenie. De fiecare dată când intervine o astfel de oportunitate (că altfel nu pot să-i zic), niște indivizi „speciali” văd cu precizie de laser beneficiile personale.
Venind mai la vremurile noastre, nu altfel au stat lucrurile în epidemia de Covid. S-au făcut afaceri uriașe cu cârpițe și hârtie igienică, plasate ca „măști medicale”. Iar banul gros a curs, în pârâiașe sau râuri de aur. E plin netul de leacuri miraculoase, de la ierburi și rădăcini la cristale și ceakre. Scopul lor niciodată declarat e banul. Cel declarat, dimpotrivă, e binele public. Breasla șarlatanilor, a profitorilor are întotdeauna bine plasată pe mutră aura sfințeniei, a credinței, a devotamentului. Durerea, suferința, pierderea sunt sursele inepuizabile ale unui venit baban. Trebuie doar prezentată oferta în cel mai luminos fel posibil.
Ei bine, îngrijirea bătrânilor e una dintre acele afaceri de succes garantat, cu condiția ca victima să fie cât mai departe de lumea înconjurătoare. Dar, pentru a ajunge acolo, e nevoie de nițică muncă. Muncă de convingere. A autorităților și a aparținătorilor. Trebuie să ai tupeu și stomac tare, cum spuneam, de la început. Apoi, mai trebuie să ai prieteni sus-puși, proptele, relații, partid. Și asta cere muncă, nenică. Te faci folositor, dăruiești, te ploconești, ești servil, cu limbă mătăsoasă. Puternicii zilei sunt prietenii și idolii tăi.
Nu contează cine sunt, de unde sunt. Important e să fie acolo. Te strecori alături de ei, le intri sub piele, accepți orice rahat cu zâmbetul pe buze, pentru că răsplata vine negreșit. Probabil o fi și ăsta un talent, nu zic nu, doar că nu produce niciodată plusvaloare socială, ci exclusiv personală. Puțin mai încolo, începe calculul exact al profitului și, minune dumnezeiască, oricât de varză ar fi fost insul la orele de matematică, brusc se transformă într-un calculator rece și nemilos. Cât bag (mai puțin) și cât scot (mai mult). Să nu uit, treaba asta cere și complici, nu numai proptele.
E musai să găsești oameni de teapa ta, capabili să stoarcă din obiectul munci orice, nu numai sânge, sudoare ori lacrimi. Cu cât o astfel de „afacere” e mai extinsă, cu atât șansele ca hardughia să se strice sunt mai mari. Consecința? Ciocu’ mic, că pierdem banii. Așadar, eu nu cred în sloganul „toți știau”. Ci în altul, la fel de urât, „cei mai mulți au închis ochii”.
Ăsta e portretul-robot al profitorului de profesie. Și să nu credeți că astea se pot vedea numai pe la noi. Mai toate statele s-au confruntat sau se confruntă cu acest tip de afaceri, cu mici fabrici ale morții. E o lungă tradiție, pentru că neoamenii sunt printre noi și vor fi mereu. Le lipsește o componentă esențială, cum ar fi un aminoacid sau niște atomi ai omeniei. Însă asta nu e o fatalitate, care ar trebui să ne facă să ne resemnăm, dimpotrivă.
Orice stat modern (dar istoria cunoaște cazuri mult mai vechi) are în fișa postului mecanisme de verificare și echilibrare. Cei care urlă de dimineața până seara împotriva statului „atotputernic” și pentru unul minimal sunt, poate fără să-și dea seama, susținătorii acestui tip de crimă. Eu presupun că mult mai multă lume ar adopta necinstea și cruzimea, dacă pedepsele și controalele sociale ar slăbi sau ar fi abolite. Iar în cazul Voluntari, autoritățile au dormit în bancă.
Aici mă întorc la obiectul politic al lunii trecute: Gabriela Firea. Legal, moral, fostul ministru al Familiei (ce-o mai fi și aia) nu e vinovat. Adică nu are direct nimic cu cazul. Ca să fiu și mai clar înțeles, am să spun că dna Firea a muncit mult și cu folos la imaginea aproape actuală a domniei sale. Uneori, a făcut-o pro bono. Cunosc cazuri de donații în cazuri grele, disperate, fără să fi scos o vorbă ori să-și fi dat cu cărămida în piept. Iar faptul că scrie poezii nu e deloc infamant, deși a fost subiectul unei hlizeli generalizate pe net. Dimpotrivă, un om care scrie poezii, bune sau proaste, merită măcar o minimă considerație.
Problema dnei Firea e una morală și de calitate organizatorică. Cum se știe de la început, șeful afacerii i-a fost subaltern dedicat, l-a purtat peste tot cu domnia sa, l-a sprijinit, iar când lucrurile au început să scârțâie, s-au găsit, în cadrul partidului, proptele și frâne. Godei s-a făcut util, influent. A cooptat în fantomaticul consiliu de administrație rude ale doamnei etc.
Al doilea lucru care a atârnat greu a fost chiar obiectul ministeriatului dnei Firea: familia. Pentru că familia din Voluntari, familia lărgită până la Primărie avea în grijă bunăstarea cetățenilor și legalitatea afacerilor. Nu cred că trebuie să insist. Cariera politică a Gabrielei Vrânceanu Firea e încheiată. Precum spuneam, modul de operare al criminalului e unul restrâns, să știe cât mai puțină lume, dar totodată și extins, „să pătăm, să atingem, să ne tragem în poză cu cât mai multă lume”. De ce? Pentru a-și apăra bunul renume politic, insul e gata să abandoneze dracului omenia și e gata să calce pe cadavre.
Cam despre asta a fost vorba în afacerea „Voluntari”. Și, după cum s-a văzut ceva mai târziu, controalele au descoperit puzderie de astfel de afaceri. Oameni fără nici o șansă, buni de muls, până la sfârșitul zilelor. Dar și morți rapide. Aproape 50 de dosare penale au fost întocmite. Eu zic că era și timpul.
Însă mai am o nedumerire. Există o afacere și mai bănoasă, tot cu persoane în vârstă și tot singure, uzufructul viager. Cineva se oferă să aibă grijă de un vârstnic până la moarte, în schimbul proprietății. Citeam pe undeva că un funcționar al statului, însărcinat cu supravegherea azilurilor, are vreo 24 de proprietăți. Și mi-a căzut fisa. Dacă cineva face un contract de îngrijire și pune casa gaj, interesul îngrijitorului e să moară îngrijitul cât mai repede. Dacă, însă, altcineva e luat în custodie și pensia, dimpreună cu banii de la stat vin grămadă, e musai să trăiască cât mai mult, dar să consume cât mai puțin. De aia, întreb acum, la spartul târgului, câți dintre pacienți și-au „donat” casele „îngrijitorilor”? Că nesfârșit e labirintul șmecheriei!
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
