Nu cu mult timp în urmă, extrema dreaptă din Europa era asociată cu bătrâni șubrezi, nostalgici după vremurile bune ale ordinii și cizmelor militare.
Partidele politice de extremă dreapta din Franța și Italia, conduse acum de de femei, au fost fondate de foști ofițeri SS, veterani ai guvernului colaboraționist de la Vichy și alte figuri dubioase care au apărut din umbra celui de-al Doilea Război Mondial. Același lucru este valabil și pentru Democrații din Suedia, care au obținut 20,6% [2] din voturi în cea mai recentă ultimele alegeri.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
În mod clar, multe s-au schimbat în firmamentul post-fascist european. Giorgia Meloni, liderul partidului de extremă dreapta Frații Italiei, va fi prima femeie [3] care va fi prim-ministru italian. Partidul condus de Marine Le Pen a obținut 89 de locuri [4] în parlamentul francez. Și Democrații din Suedia vor avea o voce puternică în politica națională, chiar dacă ei vor rămâne în afara guvernului.
Nu numai femeile, ci și tinerii, de obicei elegant îmbrăcați în costume croite la comandă, dau acum tonul extremei drepte europene. Partidele conservatoare moderate din Europa nu au fost încă acaparate de către extremiști, așa cum s-a întâmplat cu republicanii din Statele Unite, dar teama de a-și pierde voturile le-a împins și mai mult spre extreme.
Acest lucru nu înseamnă că suntem pe cale să ne trezim în 1933. Istoria nu se repetă niciodată în același mod. Meloni nu este Mussolini și nu există nici Hitler, deocamdată, pândind în culise. În orice caz, există multe versiuni ale extremismului de dreapta. Același lucru a fost valabil și pentru fascismul antebelic. Fiecare țară are propria sa istorie și propriul său brand de demagogie.
Cu toate acestea, toate formele de populism de dreapta [5] au anumite lucruri în comun . Politica resentimentului face apel la oamenii care se simt lăsați în urmă și ignorați. În majoritatea țărilor, cu cât se merge mai adânc în provincii, cu atât se manifestă mai mult sentimentele negative față de așa-numitele elite. Rasa își joacă rolul coroziv obișnuit în SUA. Mulți albi din mediul rural nu sunt de acord cu ascensiunea persoanelor de culoare în viața publică. Iar pretutindeni, frica și nemulțumirea își găsesc un prilej de exprimare în ostilitatea față de imigranți.
Apoi, există cei care se simt umiliți de lipsa de recunoaștere sau succes: scriitori ratați, academicieni de mâna a treia sau, din ce în ce mai mult, tineri bărbați din familii bune, care își simt amenințate privilegiile.
Așa se explică ascensiunea a ceea ce s-ar putea numi "dreapta băieților din frăție", mai puternică în Europa decât în SUA, și înclinația pentru costume elegante.
Recentele succese electorale ale partidelor de extremă dreapta [6] sunt frecvent considerate ca un eșec al rivalilor lor, care sunt învinuiți pe scară largă pentru o lipsa de coerență. Nu știe nimeni cu adevărat ce ideologie au ei.
Acest lucru nu este în întregime corect. Opiniile partidelor obișnuite, cum ar fi Partidul Laburist din Regatul Unit sau Democrații din SUA sunt destul de clare: instituții internaționale, comerț global, flexibilitate, politici generoase penru imigranți și așa mai departe. Problema este că acest lucru nu prea le deosebește de partidele conservatoare moderate.
Politica președintelui Bill Clinton nu a fost în mod fundamental diferită de cea a predecesorului său, George H.W. Bush, și același lucru a fost valabil și pentru Tony Blair [7] și David Cameron [8] în Marea Britanie, sau Gerhard Schröder și Angela Merkel [9] în Germania. În Europa, în anii 1990 și 2000, multe guverne europene au fost formate de coaliții care cuprindeau guverne moderate de stânga și de dreapta. Guvernarea de către tehnocrați, sau de către politicieni manageri, a devenit norma. Ca urmare, populiștii de dreapta, precum Donald Trump, au exploatat o aversiune nu doar față de stânga, ci și față de obiceiurile conservatorilor.
Există însă un motiv întemeiat pentru care progresiștii sunt și mai resemnați decât conservatorii: Oamenii urăsc ipocrizia. Este, desigur, adevărat că un anumit grad de ipocrizie este esențial într-o societate deschisă.
Purismul moral sau ideologic este dușmanul democrației liberale, la fel cum a spune întotdeauna exact ceea ce gândești nu este un semn de bune maniere. Dar există un anumit tip de ipocrizie de stânga pe care mulți oameni o consideră deosebit de iritantă.
Partidele progresiste obțin acum majoritatea voturilor [10] de la oameni relativ bine educați din marile orașe, oameni care călătoresc pentru munca lor, vorbesc mai multe limbi străine, savurează diversitatea culturală, și au un interes în economia globală.
Nu este nimic intrinsec greșit în viziunea lor asupra lumii. Economic, globalizarea a scos mulți oameni din sărăcie. Cooperarea internațională în cadrul unor instituții comune este preferabilă naționalismului și zidurilor de frontieră. Iar o atitudine generoasă față de solicitanții de azil și imigranți este umană, îmbogățitoare din punct de vedere cultural și aduce un nou dinamism unei societăți.
Dar nu toată lumea beneficiază de pe urma ordinii mondiale liberale. Cei din clasa mijlocie [11] din Italia se resimt. Foștii muncitori industriali [12] din Midwest-ul american suferă. Oamenii din provinciile franceze se simt marginalizați [13] de Paris. Conservatorii moderați au tendința de a adopta o atitudine severă în fața unor astfel de plângeri. Nu vă mai plângeți și munciți mai mult, spun ei.
Reacția stângii este mai moralistă. Oamenii care se plâng de imigranți sunt denunțați ca fiind rasiști. Cei care au îndoieli cu privire la instituțiile internaționale sau comerțul global sunt respinși ca xenofobi.
Dar pentru că stânga încă mai pretinde că ia apărarea celor defavorizați, acest lucru are adesea un puternic iz de duplicitate interesată. Nu numai că cei din mediul urban, educați și progresiști beneficiază de ordinea globală liberală, dar doresc, de asemenea, să se poziționeze la înălțime morală și să le dea lecții celor care nu au educația sau prosperitatea lor.
Acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii votează pentru Le Pen, Meloni, Trump sau pentru Democrații din Suedia. Dacă londonezii educați sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană, vom vota pentru Brexit. Dacă "elitele" vorbesc despre măști de față sau despre schimbările climatice, vom crede că acestea sunt farse puse la cale de către George Soros [14] sau Bill Gates [15]. Aceasta este răzbunarea celui jignit, politica resentimentelor.
Trump ne-a arătat că politica resentimentului este de obicei distructivă și nu conduce la o guvernare de succes. Pot Meloni și alți lideri de extremă dreapta care au șansa de a guverna să facă lucrurile mai bine? Nu sunt nerăbdător să aflu.
Ian Buruma este autorul cărții "Complexul Churchill: Blestemul de a fi special, de la Winston și FDR la Trump și Brexit" (Penguin, 2020).
Copyright: Project Syndicate, 2022.
www.project-syndicate.org [16]
Linkuri:
------
[1] http://ednet.project-syndicate.org/cms/cms.cgi?cmsid=76633bfe479688c6616f2272c8246e5
[6] https://www.vox.com/world/2022/9/24/23366464/italy-elections-meloni-sweden-europe-far-right
[7] https://www.project-syndicate.org/columnist/tony-blair
[8] https://www.project-syndicate.org/columnist/david-cameron-1
[9] https://www.project-syndicate.org/columnist/angela-merkel
[10] https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/0010414017720707
[11] https://www.theatlantic.com/international/archive/2020/07/eu-stimulus-coronavirus-italy/614395/
[12] https://www.midstory.org/manufacturing-the-midwest-i-tracing-toledos-industrial-past/
[13] https://cepr.org/voxeu/columns/income-inequality-france-economic-growth-and-gender-gap
[14] https://www.project-syndicate.org/columnist/george-soros
