1. Introducere
Referitor la momentul procesual al discutării și actul procesual (încheiere, sentință sau decizie) prin care se dispune cu privire la schimbarea încadrării juridice, în practica judiciară, anterioară Deciziei CCR nr. 250/2019, opinia majoritară era în sensul că această operațiune juridică se poate realiza după terminarea cercetării judecătorești (în cauzele cu procedură obișnuită) sau în condițiile art. 377 alin. (4) C. proc. pen. (în cauzele cu procedură simplificată) și era soluționată, în cele mai multe cazuri, direct prin hotărârea judecătorească de dezinvestire (sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual al pricinii – primă instanță sau apel).
Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate, având ca obiect dispozițiile din Codul de procedură penală aplicabile situației în care se pune problema schimbării încadrării juridice în faza judecății, prin Decizia nr. 250/2019, Curtea Constituțională a statuat că „dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei”[1].
După publicarea Deciziei nr. 250/2019, în mediul juridic au apărut primele analize ale consecințelor juridice ce urmează a fi produse de această hotărâre.
2. Ce este schimbarea încadrării juridice a faptei?
Prealabil analizării efectelor Deciziei nr. 250/2019 asupra cauzelor penale pendinte sau soluționate definitiv anterior publicării acestei decizii, pentru o putea exprima puncte de vedere cât mai fundamentate, se impune conturarea accepțiunii conceptului de încadrare juridică.
Uneori, ca expresie echivalentă celei de încadrare juridică, în teorie și practică este utilizată (este adevărat, mai rar) sintagma „calificare juridică”. Este recomandabilă evitarea folosirii acestor expresii – încadrare juridică și calificare juridică – ca similare, deoarece legiuitorul le atribuie semnificații diferite.
Dispoziții relevante, care susțin afirmația de mai sus, se găsesc în art. 49 C. proc. pen., conform căruia: „(1) Instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice (s.n.), infracțiunea este de competența instanței inferioare.
(2) Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă (s.n.), intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetența instanței, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel”.
Din dipozițiile legale citate, rezultă că schimbarea încadrării juridice este o operațiune efectuată de organul judiciar competent (instanță), în timp ce schimbarea calificării faptei este apanajul legiuitorului.
O scurtă incursiune în doctrina de specialitate și în jurisprudența privitoare la această materie relevă o gamă largă de formulări ale definiției încadrării juridice. Redăm în continuare câteva dintre ele:
Schimbarea încadrării juridice „cuprinde toate textele a căror îmbinare realizează în mod complet caracterizarea juridică a faptei”[2];
Schimbarea încadrării juridice este „introducerea faptei în tiparul legii”[3];
Schimbarea încadrării juridice este o „operațiune ce se realizează în procesul aplicării legii penale” vizând, pe lângă indicarea normei de incriminare, și „aplicarea normelor din partea generală a Codului penal, referitoare la tentativă, participație, pluralitate de infracțiuni, circumstanțe agravante sau atenuante”[4];
Schimbarea încadrării juridice este „acea operațiune efectuată de organul judiciar, de stabilire a concordanței depline între fapta săvârșită și norma de incriminare a acesteia, precum de dispozițiile penale generale aplicabile în tragerea la răspundere penală a făptuitorului pentru fapta săvârșită”[5];
„Încadrarea juridicăa faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede și o sancționează și caracterizarea ei ca infracțiune potrivit acestui text. Ea presupune stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă agravată sau calificată ori într-o variantă mai puțin gravă în comparație cu cea tipică. Dacă fapta constituie tentativă, încadrarea juridică implică stabilirea atât a textului de lege care prevede infracțiunea și pedeapsa aplicabilă, cât și a textului care prevede pedepsirea tentativei acelei infracțiuni. În caz de participație, încadrarea juridică presupune, pe lângă stabilirea textului incriminator al faptei, și determinarea contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii, precum și stabilirea textului de lege care prevede și sancționează acea contribuție. În fine, în caz de pluralitate de infracțiuni sau de acte de executare, încadrarea juridică presupune stabilirea în plus a faptului dacă această pluralitate constituie concurs de infracțiuni, recidivă, pluralitate intermediară sau infracțiune continuată. De asemenea, încadrarea juridică implică stabilirea dispozițiilor legale incident”[6];
Schimbarea încadrării juridice constă în „stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă agravată sau calificată ori într-o variantă mai puțin gravă raportat la varianta tipică. Dacă fapta constituie tentativă, încadrarea juridică implică atât stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea și pedeapsa aplicabilă, cât și a textului care prevede pedepsirea tentativei acelei infracțiuni. În caz de participație, încadrarea presupune și stabilirea contribuției fiecărui participant și arătarea textului de lege ce o prevede. În caz de pluralitate de infracțiuni sau acte de executare, încadrarea juridică înseamnă arătarea textelor de lege care prevăd concursul, recidiva ori forma continuată”[7];
„Noțiunea de „încadrare juridică” reprezintă „corespondența dintre fapta materială și norma sau normele legale ce i se aplică”. Astfel, scopul încadrării este de a găsi raportul exact dintre fapta și norma penală. Stabilirea încadrării juridice a faptei este esențială deoarece reprezintă în mod implicit și stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale. În caz contrar, dacă o faptă nu se poate circumscrie pe o încadrare juridică penală, respectiva faptă nu va constitui infracțiune[8]”;
„încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanțe între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia. De pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracțiune în altă infracțiune, însă cu reținerea aceleiași laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Așadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanța constată ca săvârșită aceeași faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reținerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu/se face vorbire în rechizitoriu” (Decizia CCR nr.253 din 25 aprilie 2017[9], paragraful 30);
„ceea ce se urmărește prin schimbarea încadrării juridice este restabilirea unității structurale dintre faptă și încadrarea ei, în situațiile în care, fie operația în sine, care a adus la identificarea normei de drept, a fost greșită, fie datele în care fapta s-a săvârșit nu au fost corect reținute” (Decizia ICCJ nr. 2093/2010[10])
Plecând de la dispozițiile legale relevante (art. 49, art. 377 și art. 386 C. proc. pen. etc.), luând în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate și jurisprudență, consider că încadrarea juridică este operațiunea, efectuată de organele judiciare, de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale).
Cu alte cuvinte, încadrarea juridică a faptei cuprinde obligatoriu norma de incriminare, în forma efectiv aplicabilă în cauză (variantă simplă, variantă agravată, varianta atenuată, variantă asimilată) și, eventual (în funcție de situația speței), normele generale privind participația (coautoratul, instigarea și complicitatea), pluralitatea de infracțiuni (recidiva, concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară), tentativa, infracțiunea continuată și circumstanțele atenuante sau agravante. Spre exemplu, Q a comis infracțiunea de complicitate la tentativă de omor, în condițiile circumstanțelor provocării și săvârșirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen. și art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 77 alin. (1) lit. a) din același cod.
Schimbarea încadrării juridice nu se poate dispune dacă aceasta ar presupune o altă faptă (care are, în fapt, alte elemente constitutive) sau o faptă amplificată prin alte acte materiale aparținând infracțiunilor continuate sau complexe[11], deoarece am fi în prezența unei extinderi a obiectului sesizării, posibilitate exclusă de plano de către Codul de procedură penală în vigoare.
De exemplu, în ipoteza în care o persoană a fost trimisă în judecată pentru comiterea unei infracțiuni simple sau continuate, dacă din cercetarea judecătorească rezultă cu certitudine că aceasta a comis mai multe acte materiale decât cele reținute în actul de sesizare, noile acte descoperite nu vor putea forma obiect al judecății. Sau, de pildă, în situația în care o persoană este trimisă în judecată pentru furt, dacă din cercetarea judecătorească rezultă neîndoios că aceasta a săvârșit acțiunea de sustragere prin amenințare, instanța va rămâne sesizată cu fapta de furt și nu va putea schimba încadrarea juridică în tâlhărie.
3. Examinarea efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019
3.1. Care sunt încheierile ce intră sub incidența Deciziei CCR nr. 250/2019?
Decizia CCR nr. 250/2019 vizează atât încheierile prin care instanța respinge, cât și pe cele prin care instanța admite schimbarea încadrării juridice?
După lectura prima facie, la cald, a Deciziei nr. 250/2019 pare mai plauzibilă teza că această hotărâre are în vedere atât încheierile prin care instanța pune în discuție, dar menține încadrarea juridică, cât și pe cele prin care instanța, după punerea în discuție, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei descrise în actul de sesizare. La acest punct de vedere a ajuns și domnul avocat drd. A. Stan, după ce a efectuat o analiză a considerentelor și dispozitivului Deciziei nr. 250/2019. Pe scurt, acesta conchide: „Orice pronunțare asupra unei cereri de schimbare (propusă de părți sau invocată din oficiu), chiar dacă ea este în sensul menținerii încadrării date prin actul de sesizare, trebuie realizată separat de hotărârea privitoare la fondul cauzei penale”[12].
Având senzația că-mi scapă ceva, am lecturat din nou considerentele Decizei nr. 250/2019 și, de data aceasta, am fost tentat să cred că opinia contrară se bazează pe cele mai grele argumente, pentru că, în toate cazurile în care instanța menține încadrarea juridică existentă în actul de sesizare, in concreto nu poate exista o vătămare efectivă a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului la apărare.
De asemenea, din conținutul paragrafelor 42 și 46 ale considerentelor Deciziei nr. 250/2019 pare a rezulta teza că instanța de contencios constituțional a avut în vedere numai acele ipoteze în care instanța schimbă încadrarea juridică, iar nu și cazurile în care aceasta păstrează încadrarea juridică existentă. Astfel, în cuprinsul paragrafului 42 al deciziei, Curtea arată: „numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete”. Iar în paragraful 46, Curtea statuează: „pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei (s.n.), ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei”.
În susținerea acestei opinii pot fi invocate și dispozițiile art. 377 alin. (4) sau 386 alin. (1) C. proc. pen. Astfel, conform art. 377 alin. (4) C. proc. pen.: „Dacă instanța constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispozițiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”. Iar potrivit art. 386 alin. (1) C. proc. pen: „Dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea”.
În ambele norme citate (art. 377 și art. 386 C. proc. pen.) apare pasajul „încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată”, ceea ce aparent susține concluzia că legiuitorul a avut în vedere numai ipoteza în care instanța schimbă încadrarea juridică.
În pofida argumentelor prezentate mai sus, recitind cu atenție sporită dispozitivul Deciziei nr. 250/2019, mi se pare că acesta este foarte clar, statuând: „dispozițiile (…) sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare (s.n.) printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei”.
Din acest pasaj al dipozitivului Deciziei nr. 250/2019 reiese, fără putință de tăgadă, că instanța se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice printr-o hotărâre care nu rezolvă fondul cauzei. Or, pronunțarea cu privire la schimbarea încadrării juridice înseamnă stabilirea încadrării juridice, după prealabila discutare în contradictoriu a acesteia, și poate consta fie în menținerea, fie în modificarea încadrării stabilite în actul de sesizare.
Într-adevăr, instanța se poate pronunța atât în sensul menținerii încadrării juridice existente în actul de sesizare, cât și în sensul modificării (schimbării) acesteia. Formularea „dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată” nu exclude ca instanța, după finalizarea dezbaterilor, să aprecieze că încadrarea juridică reținută în actul de sesizare este corectă și să păstreze încadrarea juridică existentă.
Din folosirea verbului a pronunța rezultă voința Curții Constituționale de a statua că orice hotărâre (pronunțare) a instanței, indiferent că este de schimbare sau menținere, referitoare la încadrarea juridică a faptei, în contextul dispozițiilor art. 377 alin. (4) și art. 386 alin. (1) C. proc. pen., trebuie să fie materializată – instrumentum probationis – într-o încheiere (hotărâre prin care nu se soluționează fondul cauzei).
Dintr-o altă perspectivă, fiind cert că dispozitivul Deciziei nr. 250/2019 nu face distincție, în funcție de felul soluției (de menținere sau schimbare a încadrării juridice), nici interpretului nu-i este permis să facă deosebire (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), deaorece s-ar restrânge în mod justificat câmpul de aplicare al acestei decizii.
În fine, presupunând că greutatea argumentelor care sprijină cele două opinii ar fi sensibil egală, nu vedem nicio rațiune pentru care instanțele să nu se pronunțe prin încheieri ori de câte ori soluționează o chestiune privind schimbarea încadrării juridice. Spre exemplu, dacă după terminarea cercetării judecătorești, judecătorul cauzei pune în discuție schimbarea încadrării juridice, invocată din oficiu sau de părți, în cazul în care consideră că aceasta nu trebuie modificată, trebuie să se pronunțe anterior intrării în dezbateri pentru ca părțile să-și poată formula punctele de vedere în raport de o încadrare juridică certă. Replica potrivit căreia, dacă judecătorul nu s-a pronunțat prin încheiere, înseamnă că va menține încadrarea juridică existentă nu satisface exigențele dreptului la un proces echitabil si ale dreptului la apărare, deoarece atât timp cât judecătorul nu s-a pronunțat într-un sens părțile nu sunt sigure în privința obiectului judecății. De altfel, nu există o rațiune superioară care să justifice diferențierea de regim juridic între cele două ipoteze – dispunerea schimbării încadrării juridice și păstrarea acesteia.
În concluzie, consider că Decizia nr. 250/2019 este, ca natură, o decizie interpretativă și are ca sferă de aplicare orice pronunțare (soluție, rezolvare, hotărâre) a instanței cu privire la încadrarea juridică a faptei, indiferent dacă, după dezbatere, instanța menține sau modifică încadrarea existentă și fără să conteze organul sau partea care a invocat chestiunea încadrării juridice.
3.2. Efectele asupra cauzelor pendinte sau definitiv soluționate
A. În cauzele soluționate definitiv
Față de împrejurarea că dispozițiile ce formează obiect al deciziei interpretative analizate fac parte din dreptul procesul penal, considerăm că, în principiu, este exclusă incidența Deciziei nr. 250/2019 în ceea ce privește cauzele definitiv rezolvate la data publicării acesteia în Monitorul Oficial (a se vedea Decizia CCR nr. 651/2018). Singura excepție o constituie cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 377 (4) sau 386 (1) C. proc. pen., anterior publicării Deciziei nr. 250/2019.
Jurisprudența Curții Constituționale este în sensul celor susținute mai sus. Astfel, prin Decizia nr. 126/2016, aceasta a stabilit următoarele: „În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reține că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut (…) în mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluționată în acord cu decizia Curții care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituțională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, „soluția legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curții, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. Efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de contencios constituțional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională. Prin urmare, decizia de admitere a Curții Constituționale mediază revizuirea, și nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecință a căii de atac extraordinare, și nicidecum a actului emis de instanța de contencios constituțional” (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, și Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în paragraful 22, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.
În schimb, Curtea reține că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată. Curtea reține că, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidență a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul. Așa încât Curtea constată că incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive”[13].
A. În cauzele pendinte
În cauzele pendinte la data publicării Deciziei nr. 250/2019 în Monitorul Oficial, interpretarea oferită de instanța de contencios constituțional este obligatorie de la această dată, indiferent de stadiul procesual (primă instanță sau apel), inclusiv în ceea ce privește cauzele aflate în deliberare, respectiv cele în care pronunțarea a fost stabilită sau amânată ulterior publicării Deciziei nr. 250/2019. În această din urmă situație, soluția legală este aceea a repunerii cauzei pe rol, dezbaterea chestiunii privind încadrarea juridică, în condiții de contradictorialitate, și pronunțarea asupra acestei probleme prin încheiere.
Referitor la aplicarea deciziilor Curții Constituționale asupra cauzelor pendinte, prin Decizia nr. 126/2016 s-a stauat: „Curtea reține că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte (…).
În aceste condiții, Curtea reține că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat (s.n.). În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes”.
După publicarea Deciziei nr. 250/2019, s-a discutat despre aplicarea acesteia în etapa apelului, în ipoteza în care prima instanță a schimbat încadrarea juridică fără să ofere timp pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare sau fără să se pronunțe printr-o încheiere disctinctă, cu nesocotirea dreptului la un proces echitabil. Cum va proceda instanța de apel într-o astfel de ipoteză?
Sunt două soluții posibile. Prima dintre ele este ca instanța de apel să treacă peste nelegalitatea constând în încălcarea celor două drepturi (dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare), iar a doua este aceea ca instanța de control să admită apelul, să desființeze sentința atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare de către prima instanță.
Consider că cea de-a doua interpretare este corectă. Doctrina ulterioară publicării Deciziei CCR nr. 250/2019 este în acest sens, arătându-se următoarele: „Curtea de apel (ori instanța supremă) căreia i se aduce în discuție această chestiune nu ar putea, credem, să afirme că vătămarea procesuală ar fi compensată prin discutarea schimbării de încadrare sau să arate că decizia referită s-ar aplica doar pentru viitor cererilor de schimbare de încadrare formulate după 45 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial.
O astfel de interpretare ar fi de-a dreptul formalistă și ar nesocoti profund rațiunea deciziei Curții. În funcție de momentul procesual al formulării cererii de schimbare de încadrare, s-ar crea unele situații vădit neechitabile, fără ca aceasta să poată fi rezonabil justificat. Pretinsa acoperire a nulității este falsă, deoarece acuzatul are dreptul de a pune concluzii în dublu grad de jurisdicție asupra încadrării juridice corecte dată faptei materiale comise”[14].
Într-adevăr, așa cu a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 250/2019: „respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (s.n.).
Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanțial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului și limitelor pedepsei aplicabile, cât și în plan procesual penal, din perspectiva menținerii și luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenței instanței de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecințe cu privire la toate aceste aspecte, instanța fiind obligată, față de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecință, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenței juridice a inculpatului ori să-și decline competența în favoarea instanței superioare, dacă infracțiunea este de competența materială a acesteia. Însă, în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuție din oficiu ori potrivit cererii părților sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menționate apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reține că echitatea procedurii impune ca soluționarea cauzei să se facă de către o instanță competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistența este obligatorie, în raport cu „acuzația penală” ce face obiectul procesului penal. De altfel, chiar și în situația în care instanța de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecințele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunțând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanța de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituție, și îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. a) din Convenție și art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală”.
Iar mai departe, în aceeași decizie se conchide: „numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete”.
4. Sunt incompatibili judecătorii care au dispus schimbarea încadrării juridice?
Judecătorii care se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice nu devin incompatibili să soluționeze fondul cauzei, deoarece nu suntem în prezența unei antepronunțări.
Conform Deciziei CCR nr. 250/2019: „Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluția susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunțarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluționarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispozițiile art. 387 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către instanță a chestiunilor incidente, Curtea reține că, potrivit voinței legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu privește soluționarea nemijlocită a cauzei. Or, „simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată” (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței). Totodată Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluționării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, și dispozițiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în fața instanței, în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 31 martie 2006, privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunțată înainte de soluționarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, a reținut că „ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei [s.n. prin încheiere] într-o altă infracțiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziția adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecății ori să înceteze procesul penal”. Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecății în fond, ar însemna să se renunțe la principiul continuității judecătorului și la garanțiile procesuale cu rol esențial în aflarea adevărului și asigurarea justei soluționări a cauzei, în condițiile în care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cutean împotriva României, paragrafele 60 și 61; Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek and Bozicnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). De asemenea, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, precitată, instanța supremă a mai reținut că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, prin încheiere pronunțată de judecător înainte de soluționarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăși, exprimarea părerii sale cu privire la soluția ce ar putea fi dată în acea cauză, astfel încât a decis că „Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, prin încheiere pronunțată înainte de soluționarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată”. Ținând cont că dispozițiile art. 386 din Codul de procedură penală în vigoare își au corespondent în cele ale art. 286 alin. 2 și art. 334 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedură penală, rațiunile care au justificat pronunțarea Deciziei nr. I din 16 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite se mențin și în prezent”.
Soluția este diametral opusă în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, când judecătorul care a pronunțat sentința apelată este incompatibil să judece din nou aceeași cauză.
[1] Publicată în M. Of. nr. 500 din data de 20 iunie 2019.
[2] G. Marcov, Despre încadrarea juridică, în RRD nr. 2/1967, p. 106-112.
[3] O. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1976, p. 14. A se vedea și I. Dobrinescu, Schimbarea încadrării juridice în cursul judecării procesului penal, în RRD nr. 11/1970, p. 22.
[4] V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Ed. Wolters Kluwer, 2007, p. 25.
[5] I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, 2008, p. 10.
[6] N. Volonciu, colectiv, ed. Hamangiu, 2015, sintact.
[7] A. Stan, Câteva observații asupra efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019 privind schimbarea încadrării juridice a faptei, www.universuljuridic.ro, accesat la data de 5 iulie 2019.
[8] V. DOBOZI, CÂND SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE DEVINE COLACUL DE SALVARE AL RECHIZITORIULUI, WWW.HOTNEWS.RO.
[9] PUBLICATĂ ÎN M. OF. NR. 570 DIN 18 IULIE 2017.
[10] Apud V. Dobozi, op. cit.
[11] N. Volonciu, op. cit., sintact.
[12] A. Stan, op. cit.
[13] Publicată în M. Of. nr. 185 din data de 11 martie 2016.
[14] A. Stan, op. cit.
Sursa: htcp.eu
Material Legal Marketing
