Frudisiac e un mic fenomen social urban ușor de înțeles, de descris și de clasificat de către sociologi și de specialiștii în psihologie socială.
Primul lucru care îți atrage atenția la mica construcție ușoară din Piața Dorobanților, cum începe Bitolia, pe partea cu benzinăria, e aspectul ei cu totul neobișnuit pentru București și chiar pentru partea aceasta a Europei. E o baracă neagră, construită între clădirile vechi de pe frumoasa stradă, nu se știe prin ce logică a autorizării arhitecturale.
Și interiorul e neobișnuit la Frudisiac, dar interesant, nimic de zis. Tot ca o baracă, auster, simplu, dar suficient de bine realizat ca să fie plăcut și de efect. Arhitectul care a făcut asta a citit și multe cărți din științele sociale, fără îndoială, pe lângă vrafurile lor întregi de manuale de arhitectură, rezistanța materialelor și ce mai au ei de studiat. Nu știu dacă a avut în minte exact tipul de clientelă de la Frudisiac atunci când a făcut proiectarea, pe care a vrut să o atragă, sau invers, a făcut ceva neobișnuit, interesant și frumos și au venit acolo cei care au înțeles asta…
Meniul de la Frudisiac e și el auster, așa cum e totul în partea aceea de lume, în Scandinavia, de la care se revendică și Frudisiacul. Și Frudisiac e printre puținele, foarte puținele localuri din București, fie ele cafenela, restaurante sau altceva, care spun încă din prezentare că sunt „un restaurant pentru mic-dejun și gustare”! Au, într-adevăr, câteva lucruri simple de mic-dejun, salate, lucruri ușoare și cu multe vegetale, combinații mai puțin obișnuite, multe sucuri de fructe. Nu sunt rele deloc, însă nici cine știe ce gust nu au, cam așa cum sunt toate în regimurile acestea sănătoase pe care toată lumea le recomandă acum.
Serviciul e prost la Frudisiac, nu e cum te-ai aștepta să fie într-un astfel de loc, cald, deschis, prietenos, ci distant, neglijent, fără pic de grijă față de nevoile musafirilor. Or fi scandinavii distanți și neprietenoși, poate că s-or fi gândit să includă și asta în „specificul scandinav” al Frudisiacului, însă scandinavii nu sunt neglijenți și neatenți la detalii. Dar poate că sunt altfel cu cei care sunt de-ai casei, și tocmai, că nu le-o fi plăcut de noi și au transmis un semnal ca să nu mai venim…
Însă clientela e partea cea mai interesantă la Frudisiac. Tineri, cei mai mulți, liniștiți, calmi, cu figuri de intelectuali. Chiar din primele zile a devenit clar ce fel de oameni se adună acolo, e felul lor de a se separa de clientela marilor lor vecini de pe Beller. Unul dintre prietenii mei cei mai buni stă chiar vizavi, de pe geam se uită în fiecare zi la ei. Tare mirat a fost să îi vadă acolo, încă de la primele ore ale dimineții, și să nu audă râsete isterice, povestiri în gura mare, nici măcar chicoteli. Pe unii îi vede citind cărți, din acelea, pe hârtie și cu coperți. Stau și citesc, cu o cafea în față, și câte jumătate de ceas, sau chiar mai mult. Și toți vin cu bicicletele, evident, e aproape o regulă la Frudisiac să fii ecologist.
Frudisiac e unul dintre locurile insolite și frumoase ale Pieței Dorobanților și ale Bucureștiului, sper să deslușească și alții logica succesului său și să vrea să îl copieze.
Frudisiac a fost ocupat de niște războinici intergalactici!
Dar iată ce mi s-a întâmplat într-una din zile, când mă gândesc eu așa zicând, hai să văd ce mai e și pe la Frudisiac, fiindcă sunt la doi pași de biroul meu, deși eram sigur că nu voi găsi ceva diferit. Nici nu ar avea de ce să schimbe, desigur, știu că le merge foarte bine așa cum sunt.
Mă duc spre ei, așadar. Cunosc toate străduțele din cartierul Dorobanților și cu ochii închiși, așa că nu eram prea atent la drum, mă gândeam la ale mele.
Intru, și dintr-odată mă trezesc buimăcit din gândurile mele, într-un vuiet de zbierete, urlete și strigăte de război. Ies în fugă, fără să mă uit în urmă, zicându-mi, Doamne, oare unde oi fi ajuns, să vezi că am greșit strada și cine știe unde oi fi intrat…
Mă dau câțiva pași înapoi, întorc capul și văd baraca neagră a lui Frudisiac, pe care o știu atât de bine, măsuțele în față, casa ambasadorului Egiptului vizavi, cu steagul fluturând pe catarg și cu polițistul vigilent în față, cu arma la brâu.
Stau, analizez situația, o întorc pe toate părțile, fac diverse scenarii, însă toate duceau către o singură concluzie: Frudisiac nu putea să fie decât într-un singur loc, și anume după ușa aceea din care se auzeau urletele până în stradă, de-acum.
Îmi fac curaj, trag aer în piept și intru din nou! Niște războinici miniaturali alergau în cerc, treceau peste scaune și pe sub mese cu o dexteritate pe care eu nu o asociasem până acum speciei umane, ci celei feline sau regnurilor înrudite. Zbierau din toți bojocii și nu mi-a fost prea clar de la început cu cine se luptau. Căpetenia oștirii, sau poate chiar regele în persoană, stătea în fund pe podeaua cafenelei și urmărea bătălia, aparent foarte satisfăcut de rezultatele asaltului intergalactic. Era un rege tânăr, chiar foarte tânăr, și vorbea cu micii războinici într-o limbă străină, când le transmitea comenzile, sau cine știe ce le spunea el.
La o masă stăteau două prințese în pantaloni scurți. Foarte, foarte scurți. Îi urmăreau cu coada ochiului pe soldații stelari, și ele aparent foarte satisfăcute de imaginația și de puterea micilor lor plămâni. Părea să fie o relație de filiație directă între prințesele cu pantaloni foarte scurți și micile creaturi, bănuială confirmată definitiv la sfârșitul luptei și teleportarea lor către alte galaxii. Cât nu se uitau la micii vikingi, discutau aprins, cam ce vorbesc prințesele cu pantaloni foarte scurți între ele, de obicei. În românește.
M-am gândit că or fi închiriat Frudisiacul pentru filmările la vreo nouă serie din Războiul Stelelor, sau pentru vreo repetiție a unei piese de teatru. Dar nu, o chelnerița a reușit să-mi transmită până la urmă că pot să mă așez la o masă dacă vreau să mănânc ceva.
M-am așezat în cel mai îndepărtat colț și am stat tot timpul cu ochii în patru ca nu cumva să mă ia și pe mine drept un extraterestru, vreun căpcăun al întunericului, și să vină să mă neutralizeze cu o sabie atomică, sau cu cine știe ce s-o mai fi inventat pentru cei foarte mici de când nu mai sunt eu în temă cu acest subiect. Însă am avut noroc, m-au ignorat complet cât am stat la Frudisiac…
Am luat un sandvici cu burrata și avocado, cred. Eu nu mănânc sandviciuri, însă cum alternativa era o salată – cam tot meniul lui Frudisiac, adică – am făcut-o și pe asta, pentru că voiam să mai stau, devenisem curios să văd ce vor face mai departe personajele din episod.
Sandviciul de la Frudisiac a fost chiar o mare surpriză, l-am mâncat cu plăcere, mi-a plăcut, spre mirarea mea. Și mi-a plăcut și de una dintre cele două chelnerițe, dezinvoltă, naturală și cu replică, ba chiar zâmbitoare din când în când.
Nu știu dacă aceste războaie printre clienți fac parte din conceptul Frudisiac, spre a sublinia și mai bine specificul scandinav tolerant al locului, sau dacă or fi fost și ei luați prin surprindere de asaltul care s-a dat asupra lor, urmat de cucerirea cafenelei și de ținerea celorlalți clienți drept prizonieri de război.
Dar, oricare ar fi răspunsul celor de la Frudisiac, e o ocazie să pun această întrebare cititorilor mei, de multă vreme îmi tot stătea în tastatură. Așadar, părerea cititorilor în această delicată chestiune e așteptată cu mult interes: dacă, cum și ce ar trebui să facă într-o astfel de situație, într-un restaurant public, cele trei tabere de pe câmpul de bătălie? Adică regele și prințesele cu pantaloni scurți, pe de o parte, personalul restaurantului, pe de alta, și oștirea clienteasca, în cele din urmă. Fiindcă pe micii războinici nu-i punem la socoteală, desigur, ei fac ceea ce trebuie să facă.
Sigur, întrebarea a mai fost pusă, și de fiecare dată bătălia s-a continuat și pe Internet. Nu s-a ajuns la un tratat de pace până acum, și nu cred că se va ajunge vreodată. Dar măcar să vedem ce crede fiecare, să nu cumva să ne imaginăm altceva…
Să mâncăm la Frudisiac pentru a nu muri de foame!
La ultima mea vizită, până în prezent, era liniște la Frudisiac, pace, urmele ultimului război la care am luat parte s-au șters. Septentrionalism, cumpătare, simplitate, calvinism, Kierkegaard, umanism, urbanism, feminism, pacifism, multiculturalism, internaționalism, pluralism, stângism, Hamsun, ecologism, hipsterism, intelectualism, protestantism, socialism, Nobel, să mâncăm pentru a nu muri de foame, nu să trăim pentru a ne îmbuiba, că latinii, toleranta, discreție, porții mici, grăsime puțină, alcool la alții, culcat devreme, străzi pușii după lăsarea serii… Cam ăsta începe să-ți treacă prin minte când intri la Frudisiac și îți pun în față câteva frunze de salată și un sandvici cu carne slabă… Nimic nou de spus, adică.
