Femeia a coborât din dreapta șoferului, s-a uitat la fundul strivit al mașinii mele și s-a scărpinat în cap, a pagubă, cu smartfonul. Bara căzuse într-o rână, pe asfalt, și numărul, din care mai rămăsese doar DB 18 H, atârna nefiresc, ca o ureche ruptă.
- Sunteți din Dobrogea?
Am dat din cap că da.
- Și noi abia ne-am mutat în București, mi-a spus cu afecțiunea cu care-și vorbesc provincialii care se descoperă prin Capitală. A arătat cu smartfonul către mașina ei și a căscat gura să spună ceva, dar a renunțat. Am văzut că avea dinții stricați. Citisem undeva că în lume sunt deja mai multe telefoane mobile decât periuțe de dinți. Probabil că în zonele cele mai sărace din România sunt chiar mai multe telefoane decât dinți.
Mă durea tot corpul și m-am pipăit prin cap și pe piept. Eram tot, nu lipsea nimic. Femeia a deschis din nou gura, cu sonor de data asta:
- Vasile, ce doamne iartă-mă faci acolo? Ți-e rău?
Șoferul mașinii care mă lovise a coborât buimac și dezgolit de la brâu în sus.
- Ho, fă, nu te agita, că-mi căutam RCA-ul și nu știu unde dracu' l-am pus.
Când intră în tine unul cu mașina nu te aștepți să fie un profesor universitar cu părul alb și doctorat în străinătate, dar n-ai vrea nici să dai de unu' Vasile, care conduce în bustul gol, își alintă nevasta cu "fă" și nu-și găsește asigurarea.
- Mă gândeam să facem constatare "amabilă", a propus Vasile cu siguranța celui care mai trecuse prin așa ceva. Scriu acolo că am intrat în fundul dumneavoastră și vă dau RCA-ul. Dacă-l găsesc.
S-a întors în mașină și a reluat cotrobăitul prin torpedou. Eu am rămas în stradă, mi-am sunat prietena și i-am făcut un rezumat. Mi-a zis să o aștept acolo și să-i pozez buletinul lui Vasile. Când mi-a dat actul am văzut că era născut în 1980 la Fălticeni.
Între timp, un băgător de seamă făcea cercuri largi în jurul mașinii mele. După o vreme a dat cunoscător și îngrijorat din cap.
- Mi-a belit bara, m-am plâns eu.
- Nu bara e problema.
- Dar care e?
- V-a lovit și haionul, iar asta se repară greu și o să coste mult de tot.
M-am holbat pe lângă mașină, la roata din spate, unde se tot uita el, dar nu m-am prins care e haionul. L-am întrebat pe cunoscător, dar m-a ignorat. Am căutat repede în telefon, pe dex online. În primul rând, se scrie "hayon", nu haion, cum credeam eu. Și e "partea din spate (rabatabilă) a unui automobil". Nu cumva o fi ușa portbagajului? N-are cum, m-am gândit, pentru că ar fi zis mai simplu omul: "V-a afectat ușa portbagajului". Deci nu de asta e vorba. Am mai studiat o dată fundul mașinii, dar tot n-am înțeles. Probabil că mă lovisem la cap și pricepeam mai greu cum stau lucrurile. Mi-am promis să rețin expresia și s-o folosesc, pentru că suna tehnic și bărbătește.
Vasile se mutase pe locul nevestei, dar scotocea în continuare pe sub bord. Mă plictisisem să stau singur lângă hayonul avariat și m-am dus la el.
- Frate, o să te coste rău de tot, i-am zis dur, ca între bărbați. Mi-ai rupt și hayonul, abia acum am văzut.
Vasile a căscat gura, dar n-a emis niciun sunet. O fi vreun semn de concentrare în familia lui, mi-am spus.
- Vai de capu' meu. Ce e ăla?
L-am privit cu dispreț și i-am întors spatele. Tocmai venea prietena mea.
- Ești bine?
- Da, sînt ok, dar mașina e praf. I s-a bulit și hayonul.
- Ce e ăla?
- Nu mai contează, i-am zis împovărat de importanță.
Apoi totul s-a petrecut mai repede, ca și cum timpului îi dăduse cineva un șut în fund. Vasile nu și-a găsit RCA-ul, dar era sigur că-l are, așa că am schimbat numerele de telefon și am plecat fiecare pe drumul lui, urmând să ne vedem a doua zi la Poliție, la Grivița. Vasile a venit la timp, cu RCA cu tot, dar nu-și găsea permisul. Am dat câte o declarație la Poliție, am desenat mașinile cum se ciocneau - am observat că eram mai talentat la desen decât Vasile - și eu am plecat spre biroul de daune al Astra, unde avea el asigurarea. Și acolo lucrurile au curs rapid, am semnat documentele și a trebuit să-mi aleg un service pentru reparații. Le-am spus, ușor arogant, că n-am nevoie de sugestiile lor, pentru că am service-ul meu cu care lucrez de ani de zile și unde sunt tratat preferențial. Băiatul de la asigurări a ridicat din umeri, ne-am strâns mâinile și am ieșit în arșița miezului de iulie. M-am și mirat cât de repede se rezolvă toate și eram sigur că în câteva zile, până trebuia s-o duc pe mama la mare, mașina o să fie gata.
Am sunat la service. Omul de acolo mă cunoștea după voce. Am o mașină coreeană relativ decentă, însă de două ori pe lună i se arde câte un far. Din cauza asta țin legătura cu service-ul mai des decât simt nevoia.
- Ia spuneți, domnu' Iancu, care s-a ars acum, stângul? Parcă data trecută a picat cel din dreapta.
- S-a ars tot fundul mașinii. M-a lovit unul din spate, la trecerea de pietoni, i-am spus.
- Păi vă așteptăm cu mașinuța la noi cât mai urgent.
De câte ori simțeau că au de luat bani de pe urma mea, cei de la service mă alintau cu "mașinuța".
- Bănuiesc că cel care v-a lovit are asigurarea obligatorie.
- Are, are. La Astra.
- Undeeeee???
- La Astra.
- Nu știți ce probleme are Astra? Îmi pare rău să vă spun, dar nu vă pot face mașina.
După nici un minut, călduroasa "mașinuță" se transformase într-o distantă "mașină".
Știam că Astra e printre cele mai mari firme de asigurări din țară și că Adamescu, proprietarul, nu moare de foame: are magazinul Unirea, hotelul InterContinental din București și hotelul Rex din Mamaia. Chiar dacă Astra ar rămâne fără bani, eram sigur că s-ar găsi soluții.
- Ce-are Astra? Nu e tot companie de asigurare? N-au plătit oamenii care au cumpărat RCA de la ei la fel ca toți ceilalți care s-au asigurat la orice altă firmă? Nu înțeleg care e diferența.
Mă enervasem deja și se simțea în glasul meu.
- Domnu' Iancu, cum să vă spun? Și criminalii hrănesc pisica cu lapte.
- Nu înțeleg metafora, i-am răspuns din ce în ce mai iritat.
- Haideți s-o luăm altfel. Ăștia de la Astra au să ne dea o căruță de bani pentru mașinile reparate pe asigurarea lor. Și credeți că am văzut vreunul? Deci exclus să mai lucrăm cu ei.
- Și eu ce fac?
- Speranța moare ultima. Încercați la alt service, poate acceptă cineva.
- Și credeți că mi-o repară în trei zile? Trebuie s-o duc pe mama la mare...
A râs reținut în receptor.
- Totul e posibil. Dar vă dau un sfat, pentru că sunteți clientul nostru vechi: cereți mașină în schimb de la service pentru perioada în care v-o repară pe-a dumneavoastră.
Am rămas cu telefonul în mână și cu gura căscată, ca nevasta lui Vasile. M-am mobilizat, într-un târziu, și am sunat la alt service. I-am spus omului ce-am pățit și primul lucru care m-a întrebat n-a fost cât de rău e lovită mașina, ci de unde am asigurarea.
- De la Astra, i-am spus cu voce pierdută.
- Ha ha ha!, a făcut el rar și clar și mi-a închis telefonul.
M-am așezat pe marginea bordurii, ca la noi în Dobrogea, și am început să mă gândesc. Mi-am amintit de un vechi prieten cu multe firme, printre care și ceva auto. Am avut noroc; era și un service printre firmele lui și mi-a promis că mă ajută și că îmi lasă o mașină în schimb, până o repară pe-a mea. Parcă nu-mi venea să cred.
- Am asigurare la Astra, i-am zis cu glas tremurat.
- Atunci probabil că o să dureze ceva mai mult. Și apropo, o să-ți dau o mașină gen Logan sau ceva pe-acolo.
Poate că devenisem paranoic, dar mi s-a părut că atunci când a auzit de Astra i s-a răcit puțin glasul. M-a pus în legătură cu un director de la firma lui și peste o oră eram la service. Omul a văzut mașina. Fundul ei strivit nu i-a dat fiori.
- O facem, m-a asigurat.
I-am dat actele, cheile și dovada asigurării.
- Astra.
A spus doar atât și a dat din cap gânditor. Apoi m-a luat de după umeri, ca un doctor pe ruda unui pacient grav bolnav, și m-a condus, plin de compasiune, spre ușă. Mi-a zis din mers, cu o undă de milă:
- Înarmați-vă cu răbdare.
M-am gândit la cea mai îndepărtată și sumbră variantă.
- O lună?
- Una, două... Nimeni nu vă poate spune sigur.
Am plecat de acolo cu o mașină la schimb, ceva ce semăna la formă cu un Logan, dar altă marcă. Cu diferența că era mai scundă, cu podeaua aproape lipită de pământ și scârțâia din toate încheieturile. Probabil că așa te simți într-un Porsche dacă ar avea 60 de cai putere. Nu era chiar o plăcere s-o conduci, dar măcar aveam mașină.
A doua zi, în cea mai mare intersecție din drumul meu spre serviciu, stăteam cuminte la coadă, în rând cu celelalte mașini. Paralel cu mine, un tânăr brunet, cu creastă și inele grele, de fier, pe mai multe degete, scosese o mână leneșă pe fereastră și bătea relaxat darabana în portiera BMW-ului. S-a făcut verde și am accelerat, hotărât să-i iau fața stăpânului inelelor. Nu știu ce s-a-ntâmplat atunci, poate că m-am foit prea tare, poate am dat brusc din picioare, dar imediat după ce am pornit în forță, scaunul mi s-a tras singur înapoi, brusc, până la bancheta din spate. Am rămas blocat în centură, proiectat în fundul mașinii, fără să pot ajunge cu mâinile la volan și cu picioarele la pedale. Mă simțeam ca o broască țestoasă căzută pe spate. Mă holbam pe geam, căutând soluții în afară, și dădeam disperat din mâini, fără să pot ajunge la volan. Mașina încetinise aproape de mijlocul intersecției și se îndrepta lent spre contrasens. Inelatul a venit din urmă, m-a ocolit elegant și a strigat la mine vesel:
- Hai, mămăiță, că ne prinde iarna!
Am reușit cu greu să-mi scot centura și să ajung la volan înainte să am al doilea accident în două zile. Am tras mașina pe dreapta și mi-am stors creierii. Ce dracu' să fac? Cunosc mulți oameni bogați, cu unii sunt și un pic prieten, dar să ceri mașina cuiva este totuși prea mult. Dar îi promisesem mamei că o duc la mare și nu voiam să meargă cu trenul. Primul pe care l-am sunat n-a ratat nicio ediție a vreunui top al bogaților. Apărea mereu, în a doua jumătate a clasamentului, ce e drept, dar era acolo de fiecare dată. I-am povestit pe scurt întâmplările din ultimele zile, el m-a compătimit și mai pe scurt și mi-a zis:
- Deci să înțeleg că vrei o mașină.
D-aia au bani oamenii cu bani, că nu le trebuie prea mult să înțeleagă cum stă treaba.
- Fii atent, îți dau un Lexus mai mare și ceva mai vechi, a fost mașina mea pe vremuri, dar merge încă bine. O mai folosesc băieții la firmă, dar doar prin București.
I-am mulțumit, mândru că avea atâta încredere în calitățile mele de șofer încât să-mi lase o mașină foarte scumpă.
- Ai grijă să n-o lovești și pe-asta, mi-a trântit la final.
Am dus mașina de la service acasă, m-am aruncat într-un taxi și am plecat glonț la firma prietenului. Lexusul era cât un tractor, cam vechi și cam ruginit prin afară, dar plin de piele prin interior și cu un motor de 3.000 de centimetri cubi care mă băga în scaun și când stătea pe loc. Am plecat cu el și după câteva minute de mers l-am sunat pe băiatul de la firmă. Nu știam de unde se pornește muzica. Apoi l-am enervat din nou, dar am aflat cum se deschide aerul condiționat. Peste alte câteva minute am pus din nou mâna pe telefon:
- Văd aici, pe un ecran, 19.3 L/100 km.
Bănuiam, îngrozit, despre ce e vorba, dar speram să mă înșel. Mi-a răspuns solemn, ca la o paradă:
- Acela e consumul!
Am oprit aerul condiționat, am stins farurile și am închis muzica. Ecranul arăta acum 18.4. În ritmul ăsta, m-am gândit, într-o lună o să dau pe benzină banii cu care mi-aș fi cumpărat o mașină decentă la mâna a doua. Dar nu voiam să renunț. Îmi intrase în cap să ajung măcar la mare cu Lexusul și să-i depășesc pe toți ăia cu Audi care îmi dădeau flash-uri de fiecare dată când mă surprindeau cu mașina mea pe banda a doua. Chiar dacă așa riscam să-i sparg vreun far și să plătesc pentru el toată vara sau să-i rup, doamne ferește, hayonul, și să mă înrobesc pe viață.
Era bine în Lexus, mai ales pe autostradă. La 140 km pe oră consumul scăzuse decent, undeva pe la 11. Mama mă bătea la cap să merg mai încet, însă sub 100 la oră consumul începea să crească amenințător. Am găsit un compromis pe la 130 la oră. Toată lumea părea mulțumită, și mama, și mașina, și eu. Doar ăia cu Audi din spate erau nervoși și îmi dădeau flash-uri de câte ori mă prindeau în depășire pe banda a doua. Pe la jumătatea drumului am trecut pe lângă două mașini atât de frumoase, încât i-au atras atenția și mamei.
- Sunt niște nemți care merg la mare, i-am explicat.
- Liviu, ți-am zis s-o lași mai moale cu viteza! Cum să mergi atât de repede încât să depășești doi nemți?
N-am ajuns bine la mare, că deja se consumase benzina. A trebuit să fac plinul. Mi-au dat lacrimile cu pompa în mână: aproape 500 de lei. A doua zi m-am întors și peste încă o zi, când trebuia s-o alimentez din nou, prietenul care mi-o dăduse s-a trezit cu mine la ușă.
Scurtul meu mariaj cu Lexusul se terminase urât. Am sunat din nou la service și i-am rugat să-mi schimbe mașina căreia îi fugea scaunul. Mi-au dat un Logan diesel. Era ca o cutie de tablă, inutil de înaltă și cu oglinzi mici, ca niște urechiușe de urs. Indiferent cum îmi fixam scaunul, până la tavan mai aveam mereu o jumătate de metru. Abia atunci am înțeles de ce-și cumără oamenii de la sate Logan: e printre puținele mașini pe care le poți conduce fără să-ți dai jos din cap căciula de miel.
A mai trecut o săptămână și încă una. Am vorbit din nou la service.
- Nimic nou. Așteptăm să aprobe Astra dosarul.
Am luat legătura cu niște prieteni influenți. Au discutat și ei la Astra.
- Facem tot ce putem. O rezolvăm, dar durează.
Loganul consuma puțin, dar arăta rău și totul în el era așezat, parcă, special să-ți creeze disconfort.
A mai trecut o bucată de vară. M-am plâns din nou prietenului cu service-ul și mi-a schimbat și Loganul. Se cam săturase de mine și mi-a închis gura cu un Renault Fluence, mai mare și mai puternic decât mașina mea, dar care consumă cam la fel.
- Ține-l pe ăsta o lună, două, un an, până o reparăm pe-a ta, mi-a zis.
Mi-a povestit că cei de la Astra au aprobat dauna și a rămas ca tot ei să cumpere piesele pentru reparație. Dar și asta durează.
Între timp a venit toamna. Într-o zi m-au căutat de la service. În sfârșit, răsărise soarele și pe parbrizul meu.
- Gata, mi-ați reparat mașina?
- Încă nu... V-am sunat să veniți cu Renaultul pentru ITP.
- Și mașina mea?
- Mai durează. N-ați văzut ce se întâmplă acum cu Astra?
Mă săturasem să dureze. Mi-era dor de mașina mea, după care nu întoarce nimeni capul pe stradă, care nu e nici prea înaltă, nici prea scundă, nici prea veche, nici prea nouă, nu consumă nici prea mult, nici prea puțin și are oglinzile exact așa cum îmi plac mie, nici prea mari, dar nici prea mici. Mă săturasem să mă uit pe furiș prin parcări, ca un pervers, după mașini albastre care semănau cu ea.
- Fii mulțumit că ești printre puținii care au primit mașină la schimb. Cei mai mulți, în situația ta, merg cu troleul sau cu taxiul, mă consolam singur.
Dar eram din ce în ce mai deprimat. N-aveam nicio vină în toată ecuația asta: condusesem regulamentar, iar unul intrase în mașina mea. Omul își făcuse asigurare, așa cum spune legea, și alesese că o plătească pe cea mai ieftină. Nu era nimic ilegal în asta. Dar trecuse o veșnicie de când mașina mea zăcea în service cu o problemă care, tehnic, s-ar fi putut rezolva într-o zi-două.
Conduceam prin centrul orașului și eram atât de nervos încât m-am temut să nu intru eu în mașina cuiva. Am parcat pe dreapta, neregulamentar, într-o stație de taxi din fața magazinului Unirea. Ca să mă calmez am scos telefonul și am început să frunzăresc internetul. Între timp, grămezi de oameni intrau și ieșeau din magazin. Am citit pe un site că Adamescu, proprietarul Astra, spunea că n-are nicio vină. Am aflat că Autoritatea pentru Supraveghere Financiară a hotărât să dizolve Astra și să o bage în faliment. Șeful Autorității a spus că Adamescu a fost lacom și că a vrut totul sau nimic. Am înțeles, tot de pe net, că peste 800.000 de oameni au RCA la Astra. M-am gândit că umblă pe străzi, în mașinile lor ca niște bombe cu ceas care, dacă te ating, te vor transforma în pieton pentru o foarte lungă perioadă. Am mai aflat că sunt mii de ghinioniști în situația mea, care nu-și pot repara mașinile din cauza Astra. Nu toți au prieteni cu service-uri, dispuși să le lase alte mașini în schimb. Mi-am imaginat oameni cu căciuli de miel și cu mașini cu oglinzi mici, ca niște urechiușe de urs, care fac accidente prin satele lor sărace, iar cei de la service le cer să aibă răbdare. Parcă-i vedeam cum ies pe ulițe, în praf, și așteaptă până se îndură cineva să-i ia cu mașina până la oraș, ca să-și cumpere medicamente. Sau până la spital.
Stăteam cu telefonul în mână și mă întrebam câți bani cheltuiesc miile de oameni care intră și ies zilnic din magazinul Unirea. Apoi am citit pe o altă pagină că Adamescu a spus undeva "sunt distrus" și că soția lui se pregătește de divorț.
- Dă-te, frate, la o parte, nu vezi că nu e parcare aici? Taximetristul îmi stricase scurtul moment de meditație.
Am pornit mașina și am plecat încet. Răscolisem internetul și nu aflasem cine va plăti nervii și timpul pierdut de noi toți, oamenii ăștia simpli, care ne facem cumpărăturile la magazinul Unirea. M-am mai uitat o dată la magazin, mare și forfotind de lume, și am pornit în sus, spre Universitate. InterContinentalul trona în fața mea semeț și arogant, mai impunător decât însăși Universitatea, eclipsându-și vecinul, Teatrul Național, proaspăt renovat.
"Sunt distrus", a zis Adamescu și mi l-am imaginat singur și părăsit, un bătrân într-o casă goală, doar el și o pisică pe care o hrănește din când în când cu lapte.
