Nu mult după miezul nopții, oamenii au început să iasă din casele cufundate în beznă tăcuți și încruntați, ca niște fantome, trăgând după ei genți mari și pungi umflate. Copiii, somnoroși și împiedicați, au luat repede ce au apucat, o păpușă veche ori un tractoraș stricat, și au urcat în Dacii, pregătiți pentru un drum lung și anevoios. Casele au rămas tăcute în întuneric și doar peștele de sticlă sclipea pe televizor, în lumina farurilor, de parcă ar fi fost viu.
- Ai luat pâine, întreabă ea.
- Am luat.
- Roșiile le-am pus, am pus și brânza, 30 de ouă, trei pui, usturoi, ceapă...
- Oală pentru ciorbă ai luat?
- Nu, dar cred că are tanti Gheorghița. Anul trecut am făcut ciorba în oala ei.
Peste puțin timp, Daciile încolonate troncăneau legănând copiii buimaci, dar fericiți. Șoferii erau odihniți, pentru că se culcaseră mai devreme decât găinile. Drumul, lung de 300 de kilometri, era cel mai obositor din an. După câteva ore de mers s-au oprit într-o parcare ca să mănânce și dinspre convoiul de cinci mașini s-a desprins un miros dulceag de roșii și brânză proaspătă.
- Am uitat ardeiul, zice ea, cu ochii aproape în lacrimi. Îl lăsasem în lădiță, lângă ușă.
Au terminat de mâncat și au urcat în mașină tăcuți, pornind din nou în noapte. Au ajuns la 7 dimineața încercănați și dușmănoși de nesomn, iar tanti Gheorghița le-a deschis porțile. Era destul de incomod să meargă câteva familii la aceeași toaletă și să folosească aceeași bucătărie, dar era frumos la mare și merita. Aveau paturi pliante, iar copiii dormeau uneori jos, pe saltelele de plastic cu care se băgau în mare. Costa mult la gazdă, dar doar o dată pe an mergeau la mare. Iar femeia îi lăsa să vină cu mâncarea lor de acasă. Cel mai mare avantaj.
Veneau la tanti Gheorghița de dinainte de Cernobâl. O găsiseră greu și nu riscau să caute altă variantă. Drumul cel mai bun e ăla pe care îl cunoști, era o vorbă la ei în sat. Cu ani în urmă, cineva îi spusese cuiva care îi zisese altcuiva, de la care aflase unul dintre ei, că o vecină avea o verișoară a cărei cumnată, tanti Ghorghița, dădea camere cu chirie la mare. Femeia era bucătăreasă la un hotel de pe litoral și uneori le mai vindea chiriașilor țigări Kent și BT, primite de la turiștii străini. După '90 și-au cumpărat singuri Kentul, dar au continuat să meargă an de an la mare. Între timp, tanti Gheorghița a ajuns să conducă hotelul alături de fostul șef de recepție și de directorul economic, iar prin 2001, la marea privatizare din turism, a cumpărat părțile celorlalți și a rămas singura stăpână pe 300 de camere.
- Dacă nu erați voi, să veniți an de an la mine în gazdă și să vă vând Kent, n-aș fi avut niciodată bani să cumpăr, le spunea recunoscătoare tanti Gheorghița prietenilor ei din Dâmbovița, Dolj, Teleorman și Vaslui, care îi rămăseseră fideli după atâta amar de vreme. Evoluaseră și ei și acum se cazau la ea la hotel, nu la ea acasă, deși uneori le era dor de bucătăria în care își făceau singuri ciorbele.
Tanti Gheorghița era genul de patron căruia îi plăcea să stea în mijlocul turiștilor. Îi vedea dimineața cum plecau la plajă, iar seara cum ieșeau să se plimbe pe faleză. Atunci a observat că veneau la mare cu două perechi de papuci, unii de plajă și alții de promenadă. În primii ani n-a avut bani să investească, dar oamenii au venit oricum și hotelul a fost plin. S-au întors foștii ei chiriași din Dâmbovița, Dolj, Vaslui și Teleorman, dar și alții, majoritatea familiști de la țară, care plecau o singură dată pe an în vacanță și de fiecare dată pe litoralul românesc. Următorii ani au fost tot mai profitabili, dar ea pricepuse între timp că nu e nevoie să investească prea mult, ci doar să zugrăvească în fiecare primăvară, iar lucrurile o să pară ca noi. Și a avut grijă ca în fiecare vară să crească prețurile. Cu banii câștigați a cumpărat terenuri, a construit apartamente, le-a vândut și apoi, când i s-a părut că e prea bătrână pentru afaceri, a pus banii la bancă și a început să călătorească. Oamenii din Dâmbovița, Dolj, Vaslui și Teleorman îmbătrâniseră și ei și unii au renunțat la mare sau au murit. Copiii de atunci, de pe vremea Cernobâlului, erau acum oameni în toată firea și aveau și ei copii. Au continuat să vină ei în fiecare vară la hotelul femeii, iar ea stătea de fiecare dată la taclale, poate pentru că îi aminteau de tinerețea pierdută sau poate doar pentru că se senilizase, cum credeau unii dintre ei.
- Cum adică, bre, matale ai marea la 100 de metri și pleci în fiecare toamnă pe nu știu ce insulă? Nu te plictisești acolo, fără români în jur? Cum să pleci, bre, în vacanțe cu vaporu'? Dacă, Doamne ferește, se scufundă ăla și mori p-acolo? Cum să urci în avion și să mergi cu el prin cer, așa bătrână? Nu ți-e frică să nu cadă?
Vorbeau unul peste altul și parcă toți miroseau a usturoi. Tot litoralul mirosea a prăjeală și a usturoi, iar tanti Gheorghița, fosta bucătăreasă, înțelesese de multă vreme că pentru ea și pentru ceilalți foști bucătari sau foști chelneri, transformați peste ani în patroni de hotel, ăsta era mirosul banilor.
- E mai frumos acolo, măi copii, le zicea ea senină, fără să țină cont că stațiunile pe care le lăuda îi făceau concurență. Și nu e mai scump ca aici. Mâncarea e mai bună și oamenii sunt mai cumsecade.
- Du-te, bre, d-aici, că ai luat-o razna, protestau ei. Cașcaval pane ca la matale la hotel sau cartofi prăjiți nu găsești nicăieri. N-aș pleca în altă țară nici să mă împuști. Ce, n-avem marea noastră aici? Cum să le dăm banii la străini? Nu ajunge că ne-au cumpărat țara și și-au bătut joc de tot ce a ridicat Ceaușescu? Dacă se îmbolnăvesc copiii pe-acolo? Și cum ne descurcăm noi, care nu știm limba ălora?
- Dacă n-ați fi voi, măi copii, le spunea ea, litoralul ăsta s-ar închide. Sau ar fi atât de gol încât ar trebui ca noi să băgăm bani ca să refacem toate hotelurile și apoi să ieftinim la jumătate ca să mai vină cineva.
- Tanti Gheorghițo, femei frumoase ca la noi, oameni ospitalieri și mâncare așa bună nu găsești nicăieri. Și o dată pe an ne permitem să plătim și noi, că doar nu trăim zece vieți.
Femeia ofta lung, uitându-se la cât de fericiți erau, așa, prost îmbrăcați, unii fără dinți, alții devastați de alcool, cu nevestele lor vlăguite și cu copiii gălăgioși și obraznici și se gândea că în 30 de ani nu se schimbase nimic la malul mării. Erau aceiași oameni, mâncau la fel, vorbeau la fel și gândeau exact ca cei cărora le deschidea poarta la 7 dimineața pe vremea Cernobâlului. Comandau seara la masă aceiași cartofi prăjiți și ficăței la grătar, atunci când nu mâncau în camere brânza și roșiile aduse de acasă odată cu reșoul pe care mai făceau din când în când ciorbă. Dansau cu nevestele pe aceleași melodii de Gabriel Dorobanțu și Mirabela Dauer, iar când se îmbătau deveneau mai întâi gălăgioși și drăgăstoși și apoi dușmănoși și violenți.
- Sunteți la fel ca părinții voștri, doar că în loc de pește de sticlă pe televizor aveți telefoane cu care faceți poze, le-a zis ea cu drag.
Ei au râs și o briză călduță de usturoi a plutit o vreme peste capetele tuturor.
Liviu Iancu este redactor al Profit.ro, fiind specializat pe domeniul turism.
