Sunt un fan al lui Michel Houellebecq și de-abia aștept să citesc ultimul său roman, Serotonin. Până atunci, am aflat din presă că personajul principal al romanului ar fi un inginer agronom francez care scrie rapoarte pentru Ministerul Agriculturii de la Paris și urăște Uniunea Europeană și conceptul de free trade promovat de aceasta. Acum, acest ultraminirezumat a fost făcut de ziariști și nu am cum să bag mâna în foc pentru corectitudinea sa până nu pun mâna pe carte. Dar dacă așa stau lucrurile, atunci și Houellebecq pare a fi căzut pradă confuziei între ce se pretinde a fi UE și ce este de fapt.
Iar asta nu are nici un fel de legătură cu faptul că, pentru unii, libertatea comerțului este un lucru bun, iar pentru alții – dimpotrivă. Evident că principiul libertății comerciale și a circulației capitalurilor este înscris în actele fondatoare ale Uniunii, dar să nu uităm că piața unică europeană a fost, la origine, un cartel oficializat al industriilor cărbunelui și oțelului.
Este, de asemenea, extrem de ironic să citesc că un inginer agronom francez care lucrează pentru ministerul de resort al Franței se raportează la UE ca la un soi de bastion al free trade și free market, în condițiile în care agricultura este poate cea mai reglementată, restricționată și subvenționată industriei a Europei și în primul rând din cauza presiunilor Franței. De curând, Vestele Galbene au pătruns cu buldozerul într-o clădire a Ministerului pentru Relația cu Parlamentul de la Paris, prilej pentru presa din Hexagon de a-și aminti că precedentul eveniment similar a avut loc în 1999 și s-a datorat agricultorilor nemulțumiți de scăderea prețurilor la produsele lor, pe care o puneau pe seama politicilor comunitare.
Pe scurt, UE este, în general, un paradis protecționist al oligopolurilor create prin reglementări de stat, deși discursul oficial nu contenește să onoreze verbal conceptul de libertate a comerțului.
Culmea e că acest discurs prinde în egală măsură la europeniștii globaliști și la euroscepticii "naționaliști iliberali". Ambele tabere consideră că Uniunea este un leagăn al pieței libere, deși unii celebrează, iar ceilalți deplâng și denunță "faptul". Prea puține sunt, însă, vocile lucide care să critice UE de pe pozițiile liberalismului clasic, nu de pe cele ale extremismelor de orice coloratură. Care să fie eurosceptice în raport cu megabirocrația de la Bruxelles fără să se închine la mitul statului național.
Tot culmea e că proeuropenii care se declară adepți ai pieței libere susțin o structură supraetatistă a Europei, având în centru statul social-reglementator. De aici și confuzia tot mai mare între dreapta și stânga, care ar trebui să ne aducă aminte că, în total răspăr cu istoria, comunismul nu este condamnat cu aceeași forță și convingere precum nazismul. Uitându-se că formațiunea lui Hitler se numea partidul național-socialist al muncii. Sau de legionari, ale căror cooperative au reprezentat, alături de colhozuri și sovhozuri, sursă de inspirație pentru colectivizarea din vremea lui Dej și pentru "omul nou" al lui Ceaușescu.
Cât privește corporațiile, termenul însuși ar trebui să ne dea de gândit. Corporatismul ca ideologie de sorginte fascistă a fost teoretizat de Mussolini, ca antidot la "viciile" individualismului și ca celebrare a statului. De altfel, Mises apreciază că sistemul corporatist nu are nici un motiv să devină eficient din punct de vedere economic, ba dimpotrivă: scopul său este reducerea producției, pentru a putea obține prețuri de monopol.
