ROBOR (Romanian Interbank Offered Rate) este ruda mai săracă a LIBOR (London Interbank Offered Rate) și EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) din moment ce e folosită ca mijloc pentru a alimenta bugetul politizat al statului, prin intermediul taxei pe lăcomie. Și a fost considerată o mare victorie că respectiva taxă se va impune ca o marjă din activele băncilor doar dacă ROBOR depășește 2%, nu 1,5% - cum s-a vorbit inițial, adică cei care au negociat s-au bucurat că sunt mai puțin afectați de nivel, nu că taxa e arbitrară și băncile care stabilesc LIBOR și EURIBOR nu plătesc așa ceva.
Ca să detaliez, avem o taxă ce n-are legătură cu capacitatea de a genera profit a băncilor. Și nu toate instituțiile de credit care afișează dobânzi interbancare și tranzacționează participă la formarea ROBOR. Însă taxa nu ține cont de asta, ci acționează ca o impunere de tip Robin Hood și se raportează la activele pe seama cărora s-ar putea obține, teoretic, câștiguri.
Da, dar dacă e taxată doar valoarea activelor oare ce va împiedica instituțiile financiare să le mute în altă parte?! Prin micșorarea bilanțurilor rămân mai puține active de taxat, iar dacă sunt păstrate și cele mai proaste nu se mai achită nici impozit pe profit.
Într-o asemenea situație, băncile ar mai rămâne românești doar cu numele, fiindcă din punctul de vedere al creditării ar mai fi doar niște agenții de plasare UE. Iar pe termen lung va fi afectată inclusiv baza de contribuabili, pentru că dacă cineva ia credit de la Viena, de ce să nu strângă și profitul acolo?!
Mai mult, în circumstanțele în care împrumuturile vor fi în valută s-ar inversa actualul trend de migrație a creditării din devize în lei, care a fost o inițiativă bună.
Și aici ar mai merita o remarcă de făcut. În perioada interbelică activitatea economică se putea desfășura foarte bine fără ROBOR, PIB, IPC sau CDS. Oare de ce?
O abordare corectă este aceea care permite ca băncile să identifice și să finanțeze activitățile profitabile, iar statul - prin programe guvernamentale - să se ocupe de cele care n-au potențial pe termen scurt. Așa ceva ar arăta că statul face politică economică, nu că gestionează pe baza unor scenarii de avarie. Sigur că în peisaj mai apar și fondurile europene, dar felul în care sunt utilizate ține tot de programele guvernamentale și ne duce într-o secvență în care intervin deficitul bugetar și formarea brută de capital.
Fiindcă deficitul e la cota de avarie se dereglează toate prețurile din economie și componenta investițională. Dacă acesta s-ar transforma în excedent ar apărea încrederea și formarea capitalului ar funcționa cum trebuie. Cu precizarea că fondurile europene au nevoie să fie asociate cu programe guvernamentale care să meargă dincolo de ciclurile politice. Și se va constata că dacă avem excedent bugetar și formare brută de capital, dacă am fi echilibrați intern, am negocia inclusiv fondurile europene altfel.
Aceasta ar fi perspectiva guvernamentală, dar și băncile au de lucrat la ceva. Marketingul tot încearcă să plaseze ceva de care nu-i nevoie. Iar pe termen lung tot dorind să păcălești vei sfârși prin a-ți fura singur căciula, după cum observa Taleb.
Mai important de stabilit este însă ce rațiune a avut introducerea taxei Robin Hood. Și mai există marea curiozitate dacă se va scoate vreodată! Cu mențiunea că taxa nu sancționează abuzurile băncilor, ci doar procură mai multe resurse bugetului, ceea ce face ca, indirect, și statul să abuzeze de clienții băncilor.
În fine, tot aici ar mai fi de pus întrebarea în ce măsură au fost vinovați pentru apariția taxei cei care interacționează defectuos cu clientela. Pentru că dacă se ajunge la concluzia că taxa a apărut deoarece funcționarii de la ghișeu se poartă urât cu clienții e posibil să existe o problemă cu extensia prea mare în retail, dar pe care n-au decis-o respectivele persoane, lipsite de profesionalism.
