Pe canalele de comunicare oficiale și semioficiale ni se servește constant, aproape obsesiv, o falsă dilemă, caracterizată în plus cu epitete crâncene precum "vitală", "existențială" sau "de viață și de moarte": stoparea sau măcar frânarea ritmului de escaladare a infectărilor cu coronavirus versus necesitatea de a nu sufoca complet economia cu restricțiile determinate de prima exigență. Ambalarea sub formă de dilemă e de altfel ipocrită, pentru că mesajul care se vrea transmis e de fapt că trebuie să oprim tot, să ne încuiem în case și să așteptăm ca autoritățile să câștige meciul cu pandemia.
De parcă meciul cu pandemia, unde în prima linie se află sistemul sanitar-medical, nu ar necesita resurse, resurse care nu pot fi generate decât de economie. Să fim bine înțeleși, acum nu avem de a face cu o criză de lichiditate/solvabilitate izbucnită în sistemul financiar și răspândită ulterior în mod "pandemic" în economia reală, cum s-a întâmplat la ultima recesiune globală.
Mai pe românește, acum nu e vorba câtuși de puțin de bani. Banii oficiali se pot tipări, banii se pot inventa, banii pot fi înlocuiți cu "promisiuni de plată". În era digitală, mijlocul de schimb poate fi aproape abstract. Problema e să mai ai ce să primești în locul lui. Cineva trebuie să continue să producă, să transporte și să distribuie echipamente medicale și de protecție, medicamente, hrană și așa mai departe, lucruri care nu se pot face muncind de acasă. Economia nu e un moft al "capitaliștilor hrăpăreți" și nici o excrescență artificială a vieții sociale. Fără economie nu există nici medicină și nici viață socială.
Și cu toate acestea, auzim de peste tot că prioritatea e nu adaptarea (firească, rațională, obligatorie) a activității economice la exigențele de prudență și disciplină dictate de situația pandemică, ci "distanțarea socială" la modul aproape absolut: totul se închide.
Iar unul dintre principalele mijloace de legitimare a justeții acestei idei extreme este prezentarea obsesivă, dar profund selectivă, ca să folosim un eufemism, a evoluției statisticilor privitoare la numărul de infectări, îmbolnăviri și decese provocate de COVID-19.
În aceste condiții, ar fi bine să ne aducem aminte două citate celebre care se coroborează perfect în momentul de față:
"Există minciuni, minciuni sfruntate și statistici" (Mark Twain sau Benjamin Disraeli).
"Nu irosi niciodată o criză serioasă. Este o oportunitate de a face lucruri pe care înainte credeai că nu poți să le faci" (Rahm Emanuel).
Nu vorbim aici de manipulare prin diseminare de statistici pur și simplu false, o metodă primitivă și cu șanse minime de a avea eficiență și credibilitate. Nimeni nu credea o iotă din datele statistice economice publicate de regimul comunist de pe vremea lui Ceaușescu. Este vorba de lipsa de perspectivă, context și comparabilitate cu care televiziunile ne livrează de la zi la zi cifre mereu în creștere, uneori galopantă, despre îmbolnăviri și morți. Ca să dau doar câteva exemple:
- Nu la toți decedații pozitivi cu coronavirus cauza morții a fost COVID-19 ca atare. Cu toate acestea, toți sunt băgați la grămadă în această statistică;
- În special în România, orice procent de rată de mortalitate trebuie privit cu maximă circumspecție, devreme ce numărul de testări este extrem de mic;
- Nu se compară numărul de decese de anul acesta cu perioadele corespunzătoare din anii trecuți;
- Nu se dau aproape deloc statistici locale;
- Nu se întâmplă doar în România, dar la noi situația pare mai dezastruoasă din acest punct de vedere: cele mai periculoase locuri din punct de vedere epidemiologic au devenit spitalele și asta într-un timp extrem de scurt. Nu se prezintă cu acuratețe statistici cu numărul celor care s-au infectat în spital, fie ei medici, pacienți sau aparținători.
Când ți se dă în acest fel decontextualizat să urmărești în timp aproape real la televizor avansul curbelor infectărilor și deceselor, este firesc ca reacțiile tale să oscileze între spaimă și depresie, accentuate de sentimentul de neputință. Pe acest fond, chiar și pentru oamenii cei mai preocupați de prezervarea drepturilor și libertăților civile și, în general, a unei societăți deschise, măsurile de restrângere fără precedent a acestor libertăți, luate în condiții de stare de urgență, devin nu doar tolerabile, ci chiar obligatorii. Toleranța la dictatură crește și riscă să devină noua normalitate. Cu cât îi cedăm teren acum, cu atât devine mai probabil ca, după pandemie, măsurile extraordinare să devină permanente, sub pretextul prevenirii viitoarei pandemii.
