În urmă cu vreo 20 de ani, un bun prieten s-a hotărât să tipărească o revistă de tenis. După știința mea, era prima din România și pentru că știa că sunt pasionat de tenis (printre altele, jucasem câteva meciuri împreună), m-a rugat să îl ajut să editeze revista. Ceea ce am și făcut.
Contează mai puțin astăzi cât de complicat a fost și cât a rezistat revista pe piață. Mai interesant este că, în urmă cu vreun an de zile, prietenul meu mi-a spus, la o discuție amicală, că a găsit prin casă o revistă, a răsfoit-o și a dat, surpriză, peste numele Simonei Halep. Într-adevăr, prietenul meu avusese ideea să inserăm în revistă clasamentele copiilor și juniorilor. Ideea avea o miză dublă.
Pe de o parte, ne gândeam că părinții copiilor vor cumpăra revista pentru a se mândri cu un clasament în care apărea fiul sau fiica lor. Pe de altă parte, ne gândeam că facem un demers pentru istoria tenisului. Am sperat că, la un moment dat, vom putea regăsi un campion român printre copiii și juniorii din clasamentele anilor 2000. Ceea ce s-a și întâmplat. Simona Halep apare în ierrahia copiilor la categoria 8-9 ani, fără să fie, însă, pe primul loc la categoria ei de vârstă. Dar ce mai contează acum.
Am rememorat această întâmplare pentru a ne aduce aminte că orice mare campion are un început. Despre cariera Simonei Halep s-a scris deja destul de mult, iar în aceste zile toată lumea își concentrează, din nou, atenția asupra Simonei, datorită victoriei de la Wimbledon.
S-a spus deja de nenumărate ori că Simona Halep este produsul unui efort privat și familial. Susținerea Simonei Halep, de la vîrsta de 8-9 ani până la intrarea în top 100 WTA (atunci când un jucător de tenis are șanse să echilibreze balanța veniturilor și cheltuielilor și să câștige mai mult decât cheltuiește) s-a făcut de către familie și de un om de afaceri din Constanța.
Statul român nu a contribuit practic cu nimic la cariera Simonei Halep. Poate doar cu ore de antrenament și cu mingi. Restul, antrenori, deplasări în turnee sau sesiuni de pregătire și recuperare fizică, a fost plătit cu mijloace proprii.
De fapt, anii critici ai unui jucător de tenis sunt cei de anonimat. Atunci, când din cauza vârstei și a locului din clasament, fiecare jucător este obligat să participe la turnee pentru a acumula puncte și a realiza salturi în clasament. Toată această perioadă dificilă și costisitoare este susținută financiar de familia jucătorului sau de către sponsori. Desigur, sponsorii fac mai mult un pariu pentru viitor, pentru că în perioada junioratului niciun jucător nu are vizibilitate astfel încât să justifice investiția pentru acel moment. Din păcate, mulți jucători și multe jucătoare care promiteau nu au putut depăși această fază.
Acest sistem este valabil în România. Există state și federații mult mai generoase, cel mai recent exemplu fiind al jucătoarei canadiene de origine română, Bianca Andreescu, care declara că federația canadiană investește aproximativ 250.000 dolari pe an în câțiva tineri jucători pe care îi susține financiar încă de la vârste fragede. Iar rezultatele încep să se vadă, Canada având câțiva jucători și jucătoare între primii 100 la nivel mondial.
Șansa de a apărea o nouă „Simona Halep” este de unu la 200.000. Calculul se bazează pe estimarea numărului de copii care au început sa practice tenisul de câmp, în ultimii 20 de ani. Dar dacă luăm în calcul și pe ceilalți câștigători români de turnee de Grand Slam, Ilie Năstase și Virginia Ruzici, putem spune că șansa este de trei la un milion.
Dincolo de șansele de a mai avea un număr unu mondial la tenis de câmp, marea problemă este că România nu a reușit să creeze o școală de tenis, precum cea din Cehia, de exemplu, care reușește să aibă de ani de zile un număr mare de jucătoare în top 100 mondial.
Simona Halep a câștigat, până în această săptămână, 33.228.806 dolari, numai din tenis. Este, dacă vreți o comparație forțată, ca o întreprindere mijlocie din România. Doar că cei care îi numără banii Simonei uită să scadă cheltueilile. Iar pentru un jucător de tenis sunt destule. Deplasări la turnee, cheltuielile cu antrenorii, impozitele plătite, sunt uitate, de cele mai multe ori, din calculul sumelor încasate. Este ca și cum din cifra de afaceri a unei companii am uita să vorbim și despre cheltuieli.
Dacă ar fi continuăm comparația ar trebui să spunem că „modelul de business” Simona Halep este unul foarte riscant. Este nevoie de investiții serioase, întinse pe o perioadă lungă de timp, într-o „piață” extrem de concurențială, care nu oferă nicio garanție că vei putea rezista un timp îndelungat. Tocmai de aceea, succesul Simonei Halep, și sportiv, și financiar, este demn de toată lauda.
