O întrebare care preocupă atât mediul de afaceri român și străin, cât și pe specialiștii în fiscalitate și politici publice fiscale este dacă România reprezintă încă un mediu atractiv și cu potențial pentru investitorii străini din perspectiva regimului fiscal. După aproape șase ani de la introducerea în Codul fiscal a așa-numitului regim fiscal de “holding”, în 2014, se poate concluziona că, la nivel macro, promulgarea măsurilor fiscale care să încurajeze atragerea capitalului în România a reprezentat un semnal pozitiv privind poziționarea la un nivel competitiv cu alte jurisdicții care deja acordau tratamente fiscale similare.
Cel mai recent și relevant studiu despre dinamica investițiilor străine în România, raportul anual al BNR, ne arată că fluxul net de investiții străine directe (ISD) în România în 2018 a fost de 5,26 miliarde de euro, cu aproape 10% mai mult decât în anul precedent. Țara care are cea mai mare pondere în soldul investițiilor străine rămâne Olanda: 23,9%, fiind urmată de Germania, cu 12,7% și Austria, cu 12,2% din total. Clasamentul este continuat cu Italia, Cipru, Franța, Elveția, Luxemburg, Belgia, Marea Britanie, Cehia și Spania.
În ultimii șase ani am remarcat o constanță în evoluția investițiilor străine directe: Olanda, Austria și Germania sunt cele mai importante jurisdicții din care se investește în România, acestea deținând o pondere în jurul a 50% din stocul total de ISD. Ponderile țărilor au fost sensibil constante, iar ordinea clasamentului top 5 a rămas în linii mari aceeași în ultimii ani. Important de notat este că această ierarhie nu oferă informații despre țara de origine a investitorului, ci despre statul în care se află deținătorul imediat al acțiunilor în relația cu România. Astfel, există anumite jurisdicții al căror loc din clasament este influențat și de acest al doilea pilon – datorită faptului că găzduiesc adesea multe companii de tip holding, prin care investitorii din diverse țări își direcționează și își centralizează investițiile în scopul deținierii și, după caz, al administrării/managementului acestora.
În acest context, unele țări sunt alese pentru găzduirea companiei holding datorită particularităților regulilor proprii de guvernanță corporativă, sistemului financiar bine consolidat, jurisprudenței și precedentelor judiciare și, bineînțeles, regimului fiscal și experienței în administrarea investițiilor (cum este cazul Olandei, Luxemburgului sau Ciprului, de pildă). Multe din țările cu legislație fiscală favorabilă companiilor de tip holding sunt membre UE – de pildă Olanda, Luxemburg, Irlanda, Cipru, Austria, etc.
Ca regim fiscal, spre exemplu, Cipru nu aplică impozite cu reținere la sursă pentru anumite venituri plătite nerezidenților (cum ar fi dividende sau anumite servicii) și permite, de asemenea, scutirea de impozit a dividendelor primite de companiile de tip holding din străinătate și a câștigurilor din vânzarea de acțiuni deținute în companii străine, în anumite condiții. Olanda se bucură de un regim similar - “Participation exemption” (de ex. neimpozitarea veniturilor din dividende primite din străinătate sau scutirea de la impozitarea câștigurilor de capital din vânzarea de acțiuni în anumite condiții specifice), așa numitele regimuri fiscale de “holding”.
În România a fost introdus un regim fiscal similar de “holding” în 2014, conform căruia companiile de acest tip înregistrate în România se bucură în condiții specifice de un tratament fiscal similar: neimpozitarea câștigurilor de capital din vânzarea de acțiuni în companii din România sau din state ce au încheiat cu România Convenții pentru evitarea dublei impuneri dacă vânzătorul îndeplinește condițiile minime de deținere: cel puțin 10% pentru minim un an. În condiții similare, și companiile de tip holding din state cu care România a încheiat Convenții pentru evitarea dublei impuneri pot beneficia de neimpozitarea câștigurilor din vânzarea de acțiuni în companii românești. De asemenea, se poate obține și o impozitare redusă (sau chiar o neimpozitare) a dividendelor primite din afara României precum și pentru cele plătite nerezidenților, fie în baza Convențiilor pentru evitarea dublei impuneri, fie potrivit Directivei Europene privind regimul fiscal comun aplicabil societăților-mama și filialelor acestora din diferite state membre în anumite condiții.
Folosit în România de o serie de investitori de talie mică și medie, dar și de investitori mari, acest regim fiscal a fost însă introdus cu o oarecare întârziere, în 2014, adică după structurarea marilor investiții la nivel mondial prin alte jurisdicții (Olanda, Irlanda, Luxemburg), precum și în contextul unei lipse de predictibilitate și stabilitate percepută față de legislația fiscală a României.
În tot acest cadru, nu am remarcat o schimbare a clasamentului cu țările din care provin marii investitori. Totuși, efectul este greu de cuantificat pentru că nu se știe exact care investitori nu au mai stabilit companii holding în alte jurisdicții precum Olanda sau Cipru și, în schimb, au ales să investească prin holdinguri românești, în timp ce investiții de mare anvergură (cum ar fi cele din SUA, de exemplu) au continuat să investească prin holdinguri stabilite în state din vestul Europei cum sunt Irlanda, Olanda și Luxemburg, cu legislații fiscale stabile și sisteme de soluții fiscale anticipate (engl. “advance rulings”) agreate cu autoritățile fiscale locale.
Din practică însa, am observat că după anul 2015, câteva fonduri de investiții active pe piața românească, precum și mulți investitori de talie medie și mică au început să înfiinteze companii românești de tip holding pentru deținerea și administrarea/ managementul filialelor și investițiilor românești în varii domenii. Mai mult, am observat că în practică au existat și mulți investitori care au preferat să reorganizeze deținerile de investiții în Romania din entități stabilite în Cipru sau Olanda prin holding-uri românești, renunțând la structurile de deținere din jurisdicțiile străine tradițional recunoscute pentru regimul de holding. Motivele acestor reorganizări au fost legate atât de introducerea legislației românești favorabile, dar și de substanța economică necesară în entitățile străine și de costurile ridicate de operare aferente acestora.
De asemenea, având în vedere dinamica actuală a legislației fiscale la nivel mondial – și anume regulile împotriva structurilor fiscale agresive/ reguli anti-abuz – anticipez că tendința în anii următori va fi de a acorda o atenție sporită modalității de structurare a oricăror investiții, deoarece beneficiile fiscale riscă să nu fie acordate dacă astfel de holdinguri nu au o substanță economică reala și sunt folosite strict pentru a obține avantaje fiscale. Concret, în baza legislației introduse în ultimii ani, astfel de tranzacții vor fi raportabile către autoritățile fiscale din statele UE (a se vedea Directiva “DAC6”), și se va putea interpreta că, daca au fost utilizate în principal pentru scopuri fiscale (obținerea facilităților fiscale, cum ar fi și regimul de holding), neimpozitarea aplicată de astfel de companii ar putea fi contestată de autorități, rezultând obligații fiscale de plată suplimentare.
Substanța unui holding nu este definită ca atare de legislația fiscală românească, însă aceasta poate fi susținută de aspecte precum: o calificare înaltă a directorilor holding-ului care administrează investițiile, majoritatea membrilor consiliului director să fie rezidenți sau nerezidenți cu activitate profesională în țara în care compania respectivă este încorporată, astfel încât cel puțin 50% dintre veniturile lor taxabile să fie realizate în această țară, contabilitatea și contul bancar principal trebuie ținute în țară de rezidență fiscală și tot acolo ar trebui luate deciziile strategice, ținute întrunirile AGA, semnate contractele și alte documente la care holdingul este parte etc.
În cazul unei recalificări pe motivul lipsei de substanță, se poate proceda la recalcularea obligațiilor fiscale ca și cum respectiva companie nu ar fi existat în cadrul structurii sau ca și cum ea ar fi fost rezidentă fiscal în alt stat decat în cel în care a fost înființată (adică în statul în care ea este în fapt condusă în mod efectiv) și fără acordarea unor beneficii fiscale.
Măsurile fiscale pot fi competitive și pot atrage capital în măsura în care ele susțin mediul de afaceri și reglementează situațiile complexe și dinamice ale economiei actuale, iar actualele prevederi fiscale pentru regimul de holding reprezintă puncte forte atractive pentru România în fața investitorilor străini. Pe lângă regimul fiscal de “holding”, printre punctele forte se mai numără o cotă de impozit pe profit relativ redusă (16%) - deși România nu este în top 5 în UE în această privință, ci abia după țări precum Bulgaria (10%), Cipru și Irlanda (12,5%) sau Ungaria (9%) - o rețea dezvoltată de Convenții pentru evitarea dublei impuneri (în jur de 90 de astfel de tratate), posibilitatea optării pentru un an fiscal diferit de cel calendaristic sau reportarea și transmiterea pierderilor fiscale în contextul reorganizărilor interne. O altă inițiativă aflată în discuție în Parlament și care este încă așteptată de mediul de afaceri pentru perioada următoare se referă și la consolidarea fiscală în scopul impozitului pe profit.
Toate acestea reprezintă plusuri în procesul de atragere a investitorilor străini în România, un lucru important mai ales ținând cont că firmele cu acționariat străin angajează o treime din forța de muncă din sistemul privat al României, aproximativ 1,2 milioane de persoane. Nevoia de investiții străine noi este mare: deși percepția este că volumul investițiilor este mare, România are cel mai mic stoc de ISD pe locuitor din regiune (3.130 euro/locuitor).
Astfel, în ceea ce privește impozitarea, pe lângă locul pe care îl ocupăm în clasament prin prisma regimurilor fiscale favorabile sau a cotelor relativ reduse de impozitare, trebuie să recâștigăm și punctele pierdute la capitolele privind stabilitatea și predictibilitatea legislației fiscale dar și cu privire la ușurarea administrării fiscale prin digitalizarea și reformarea ANAF, pentru a le permite investitorilor să gândească, să pună în aplicare și să administreze planuri pe termen mediu și lung.
Adrian Deaconu este Director în cadrul companiei de consultanță fiscală TaxHouse, cu peste 13 ani de experiență profesională în impozitare internațională și domestică, fiind consultant fiscal autorizat de Camera Consultanților Fiscali (2011) și membru ACCA (2011).
